miercuri, 26 decembrie 2007

„Back to Dolhasca“ – Fabian Anton în dialog cu Emil Brumaru


Dolhasca – rezervaţia naturală de Îngeri

Sîntem în inima Moldovei şi mi-am spus că ar fi bine să-i facem o vizită şi lui Emil Brumaru, doctorul-poet ce a reuşit să surprindă ca nimeni altul „lumina groasă de un deget, aşezată pe frunze şi pe acoperişul caselor“ şi, mai ales, celebrele personaje din Dolhasca.
Este cel mai important poet erotic al României şi în Dolhasca a ajuns adus de o mare dragoste. De altfel şi plecarea sa tot unei iubiri s-a datorat.
Dar cel mai bine este să-l ascultăm:

În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii!

Prima dată cînd am fost la Dolhasca eram student, cred că în anul V, prin 1962; am făcut acolo, în vacanţa de vară, practica obligatorie, cam de-o luna, dacă nu mai mult, necesară medicului ce trebuia să devin. Locul ni-l alegeam fiecare unde vroiam. Eu m-am dus la fix... fiindcă la Spitalul Rural Mixt din Dolhasca lucra o fostă colegă de grupă de care mă lega o prietenie destul de înfierbîntată pe parcurs, de prin anul II, colegă ce mi-a devenit apoi soţie. Cum în 1962 nu eram căsătoriţi încă, am stat separaţi, într-o casa alături de-a ei. Nu dorea să se expună bîrfei fabuloase ce zbîrnîia cu lux de amănunte la ţară... Asta nu ne împiedeca să ne vizităm unul pe altul, în timpul nopţii, fiind vecini de potecuţă dulce.
Şi... şi în 1963 mi-am luat repartiţia la Dolhasca. Căsătoriţi acum, stam împreună, la o gazdă foarte gospodăroasă: fîntînă, livadă de meri, stupi, o fîşie de porumb, fasole căţărată pe araci, o grădină cu mărar, morcovi, cuiburi de cartofi, pătrunjel... Dar ce nu avea? Pînă şi un atelier de tîmplărie, răspîndind un parfum hrănace de scînduri abia geluite... Ba mai repara şi ceasuri! În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii! Mai era şi o grădiniţă de flori, chiar sub fereastra camerii noastre imense; uneori melcii intrau printre gratiile graţios curbate ale geamului deschis înspre drum. Fereastra dinspre canton (şi dinspre barieră) o înfundam pe timp de iarnă cu un dulap... pe timp de vară şi de toamnă o lăsam liberă, mutînd dulapul îndrăgostit de hainele virtualei Reparate (cea cu trei sîni mistici şi două vagine laice), ca să fie mai mult soare...
Ce s-a întîmplat?
În 1962, deodată, cu toate miresmele sub nas, călcînd cu voluptate în baligile fragede de vacă, copleşit de lumină, de şanţurile pline dis-de-dimineaţă de roua sferulată minuţios, de aerul mişcînd veşnic salcîmii de lîngă linia ferată ce trecea la cîţiva metri, cumva singur (în sensul ca nu mă mai pisa maica-mea şi taică-meu), împrejmuit sufleteşte de garduri cu leaţuri fine, ademenitoare întru pipăit noduri şi fibre tari, îmbujorat de răsuflarea lacomă a fîntînilor adînci, absorbante, umblînd nonstop şi liric prin cămeruţa mea cam pustie ziua, infinit de amoros noaptea, da, am reînceput să scriu în neştire. Versurile deveniseră proaspete, şiroiau de pofte, le simţeam ale mele, parcă aş fi ţinut în braţe o femeie tînără şi uimită de popoul ei cam măricel... Locul îmi pria! Am şi rămas în el vreo 12 ani... începînd cu 1963.

Portrete din Dolhasca de altădată

„Personajele” sînt nesfîrşit de multe... Unde e preotul Roată din Gulia, la care am jucat un poker ruinător cu oniricii şi o bîză terminată printr-o fisurare de coastă, de nu mai puteam nici rîde, nici vorbi, nici respira profund? Unde e bătrînul Alexandru Arşinel, mare amator de teatru (juca roluri convingătoare în trupa de amatori din Dolhasca, echipă ce a luat de cîteva ori premiul I pe ţară), om de aleasă cultură, cel care mi-a împrumutat cîteva trilogii filosofice de-ale lui Blaga, apărute în Fundaţiile Regale... de-am început şi eu să pricep ca lumea, de-abia atunci, poezia lui Blaga? Unde e doctoriţa de dinţi, spunînd veşnic: „No hat!“ ( era unguroaică pe jumătate... sau întreagă; niciodată nu am ştiut ce-i „No hat!“), jucînd biliard cu ciupercuţă ca nimeni altcineva, bătîndu-ne măr în finale devastatoare, într-o fustiţă verde, tunsă scurt, mică şi cam tristuţă? Unde e „Crocodilul“? Unde e miliţianul gras, diform, cu o faţă de-o ferocitate aiuritoare, neintervenind totuşi cînd a fost legat de un stîlp de telegraf şi lăsat în pielea goală păcătosul electrician Vasilescu? Unde e soţia preotului Cîrneală, contabilă la Liceul de 12 ani din Dolhasca, o femeie c-un corp superb, pus în evidenţă de îmbrăcămintea mereu neagră, lipită fermecător de şolduri şi sîni? Unde e preşedintele (sau secretarul?) sfatului popular, Bostan? Unde e consoarta doctorului de la Liteni, înaltă, frumoasă foc, cu o carnaţie ispititoare, galeşă şi gelozită de soţul ei, mai scund decît ea, care de cîte ori se pilea, începea să ne explice că e „soţia lui cu acte“? Unde e Felicia (clujeanca venită împreună cu Tenzi), medic într-o circumscripţie apropiată, brunetă, lungancă, fatală, tăcută, fumînd ţigară după ţigară? Unde e Babuta şi fiica ei, Babuţica? Unde – doamna Ciudin? Unde – fiica ei studentă pe vremuri la filo? Unde – fata morarului din sat, opulentă, optimistă, bazată, studentă şi ea la nu ştiu ce, încotoşmănată cu un cojoc miţos pe dinăuntru, alb şi neted ca neaua pe dinafară, împrăştiind în preajmă un soi de libertinism urban, parşiv şi totodată blajin? Unde e secretarul de partid, băiat sfios în fond, un soi de flăcau cu obrajii roşii şi cu o nevastă învăţătoare, cam imprevizibilă ( a vărsat o sticlă de lichior în sertarul cu cataloage şi nu s-au mai putut încheia mediile!), căreia deseori îi făceam glucoză intravenos? (El, binevoitorul, m-a dus aproape cu forţa la o şedinţă de Paza contra incendiilor, şedinţă ce s-a dovedit a fi crîncenă, întrucît, ajuns cu chiu cu vai, am fost dat afară din partid pe motiv de imorală, imorala numindu-se Tamara !) Unde sînt surorile Pasăre, luate zădarnic, amîndouă, în evidenţă? Unde e mecanicul de locomotivă de pe ruta Dolhasca-Fălticeni-Dolhasca, dus-întors, şofer pe salvarea spitalului mai apoi? Dar unde, oh, unde e profesoara de desen, Nely, cu cei mai ispititori sîni din întreg liceul? Şi alţii, şi altele...

Lebede la Dolhasca

Mereu am ameninţat că voi scrie un roman scurt, americănesc, Lebede la Dolhasca, declanşat de un fapt real, decupat dintr-un ziar: după ce am şters-o de la Dolhasca, un stol de lebede rătăcite a aterizat în lunca Siretului. Oamenii, crezind că sînt gîşte, le-au jumulit şi le-au mîncat!!!

Creţescu avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda

E vorba de Mihai Vlad Creţescu. Poza lui o ţineam pe masă la mine acasă. După ce îmi arsesem poeziile, pe la vreo 18 ani, din cauza unui conflict cu maica-mea (nu lăsase să vină la mine o fată, Florina...), disperat că am pierdut tot, mi-am refăcut din memorie cîteva versuri... le-am dat unei fete pe care o iubisem... ea le-a arătat unui coleg de-al ei de la filologie (Tanasachi, care şi dînsul, dar asta am aflat mai tîrziu, era din Dolhasca... tatăl lui avusese o moară acolo!), iar acesta le-a pasat lui Creţescu. Mihai Vlad Creţescu s-a prezentat impetuos la mine şi i-a ţinut un spici lui taica-meu, cautînd sa-l convingă că sînt un poet... ma rog, poet şi gata... Se pricepea extrem de bine la poezie, susţinea că e arhitect, arhitect, drept care lua fără sfială fragmente de la fiecare şi construia poeme uriaşe... Numai că unele erau făcute integral chiar de el... Cunoştea marea poezie franceză... îmi vorbea ceasuri în şir despre Rimbaud, Verlaine, Baudelaire... avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda... în a te face să scrii.... La Dolhasca, într-o perioadă în care mi se făcuse negru în faţa ochilor, dîndu-mi seama de imposibilitatea de a publica... continuam de-al naibii să scriu, uitîndu-mă la poza lui... Creţescu deja murise într-o clinică din Iaşi...

Cu Florin Mugur la Dolhasca

Pe Florin Mugur l-am chemat la Dolhasca şi, culmea! a venit. I-am găsit o gazdă, nu i-a plăcut. Apoi l-am mutat la alta. Scria un roman! Venea spre seară, devreme, ne toloneam în cele două şezlonguri din spatele casei... el a asistat la întîmplarea premonitorie cînd şezlongul de sub mine s-a rupt ( puţin timp după aceea am părăsit definitiv Dolhasca)... şi m-a trîntit la pămînt... Uneori ne certam, dar ne împăcam rapid... Citea cărţi din biblioteca mea, îndeobşte scriitori ruşi... Ţin minte ce haz nebun a făcut cînd ne-am uitat la televizor la un meci de tenis... Pe unul din jucători îl chema Kakulea... şi Kakulea ăsta a învins... parcă pe cineva român... al cărui nume se termina în „ovici”... Asta i se părea extrem de caraghios lui Mugur... Mugur m-a ajutat enorm şi cît am stat în Dolhasca, şi după ce am fugit de acolo... Pur şi simplu mă obliga să predau, la „Cartea Românească“, unde era editor, cam la 2-3 ani, o carte... punîndu-mă în planul editorial... susţinîndu-mi volumele...

Un Crăciun cu Oniricii

„Oniricii“ au venit la un Crăciun şi-un an nou, parcă la cel din 1967 sau 1978... O parte au stat în spital (Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu)... Dimov a stat la mine acasă... Aveam probleme cu prima carte ţinută la editura „Tineretului“... Mi-au grăbit debutul în volum, coperta o făcuse Pucă...
Dintre toţi numai Dinescu doar a trecut prin gara Dolhasca, fără să se oprească, se ducea undeva, la Suceava poate... Ne-am văzut în treacăt, eu pe peron... el în geamul vagonului...

Dolhasca, regatul cu motani, dovleci şi fluturi

Ceea ce mi s-a întîmplat la Dolhasca, nu întotdeauna, dar măcar o dată la vreo trei luni... în primii ani chiar o dată pe lună... ţine de domeniul fantasmagoriei... Dacă nu mă lăsam copleşit de vaccinări, de mortalitatea infantilă, de păduchi, de obligativitatea ca fiecare casă să aibă şi un closet, de urmarirea atentă a bolilor sociale: tbc, sifilis... dacă reuşeam să mă detaşez de toate astea şi încă de altele multe şi neplacute... ei bine, începea în mine un cîntec neîntrerupt, care îmi mişca pur şi simplu degetele, mă îmbia să scriu, mai exact spus, să copii cît pot de repede versurile ce se derulau în minte cu o repeziciune ce o depăşea pe cea a creionului sau a pixului... mă contopeam cu dealul, cu crinul, cu melcul, cu piatra, cu bariera, cu păcura căzută pe traverse din osiile trenurilor mixte şi marfare, cu mărarul, dovleacul, fluturele mut (deseori m-am gîndit la nişte fluturi ciripitori ca păsările; vă daţi seama ce hărmălaie cristalină s-ar fi iscat?), cu motanul meu siamez, Scămoşilă, cu elevele ducîndu-se în silă la şcoală (amînîndu-şi, leneş, coapsele în amiaza străfulgerată de ochii muncitorilor de la balastieră) , cu AERUL şi cu LUMINA... cu lumina pe care o vedeam... nu ma uitam prin ea, ci la ea! Eram fericit. După ceasuri de leneveală în şezlongul din spatele casei realizam o continuitate absolută cu orice era în jur, nu mai eram eu, ci întregul...şi poate că mişcările mîinilor mele urmau un ritm, oricît de curioasă ar părea afirmaţia mea, universal, nu particular, banal, al falangelor anatomice... o dată, exasperat de gălăgia vizitatorilor, de dezordinea lor, de rîsetele şi exclamaţiile stridente... ţin minte precis... am ieşit din casă... şi mi-am notat febril pe o margine de ziar, sprijinit de treptele de ciment de la intrare... „Eu trebuia să fiu în soare/ Să nu cunosc nici un cuvînt,/ Lăsîndu-mi mîna ca o pe-o rază-n/ Fîntînile de pe pămînt.” Această confundare euforică şi conştientă cu „peisajul” mi s-a întîmplat rar, uneori şi la Iaşi, în adolescenţă îndeosebi, cînd trăiam impresia că aş fi putut atinge soarele amurgind departe cu pieptul pe cîmpiile de dincolo de pasarelă... cîmpii mlăştinoase, delimitate cu sîrmă ghimpată... şi sîrma ghimpată nu mai conta... Dolhasca m-a consumat şi am consumat-o... Ar fi trebuit sa plec de prin 1973...

La Dolhasca am scris cel mai mult... fiindcă eram Dolhasca!

Dolhasca din 1962 mi-a redat pofta de scris, fericirea de-a anihila timpul, fiindcă doar cînd scriam timpul nu mai exista, orele treceau fulgerător, nu percepeam scurgerea zilei... era dimineaţă... şi mă trezeam că s-a făcut seară... dacă poezia sau o strofă nu era terminată, dînsa se facea singură, în somn, mă sculam cu textul gata aranjat... ştiam că voi scrie iar...
Uriaşul meu avantaj a fost că nimeni din Dolhasca nu ştia că scriu versuri. Cînd am luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în volum, în 1970, o soră care nu a înţeles care-i chichirezul a venit să mă cheme să vorbesc la telefon (spitalul avea telefon!) cu cineva, de undeva... Era Ştefan Bănulescu ce îmi anunţa vestea cu premiul... şi faptul că trebuia să vin la Bucureşti să îl iau... La şedinţele lunare de la Fălticeni, multă vreme, stînd în banca întîi, am scris versuri incontinuu, toţi crezînd că iau notiţe...
Un timp am avut o tentativă să scriu şi jurnal dar m-am lăsat căci Jurnalul meu era chiar în versurile de atunci şi în sutele de scrisori trimise din Dolhasca...

Back to Dolhasca

Am plecat apoi, după 12 ani petrecuţi în Dolhasca şi cred şi acum că a meritat. De cîţiva ani nu mai scriam nimic şi, din cauza corespondenţei cu Tamara, ajunsesem o ţintă mişcătoare... În acei ani am învăţat să conduc maşina, suportînd comezile nervoase pe care mi le da instructorul; n-o să-l uit toată viaţa, îl chema Cucu!
Mă tot întreabă unii şi alţii dacă m-aş mai întoarce acolo. Sincer să fiu mereu vreau să mă duc aşa, doar ca să-mi împrospătez amintirile...
Deşi ştiu că Dolhasca de acum e altfel, că eu sînt altul, că am îmbătrînit, că, de la un timp, fiecare zi în plus, cum spunea un prieten de-al meu, e un cadou de la Dumnezeu!

0 comentarii: