luni, 6 octombrie 2008

Suceava: investitie de cinci milioane de euro intr-o fabrica de procesare a laptelui


Lacto Boroaia va investi circa cinci milioane euro într-o fabrică de procesare a laptelui în judeţul Suceava, dintre care 2,6 milioane euro sunt fonduri europene destinate achiziţionării utilajelor, construcţiei staţiilor de epurare şi cumpărării maşinilor cu depozite frigorifice pentru parcul auto.

“Construcţia propriu-zisă a unităţii din localitatea Boroaia (judeţul Suceava) ne-a costat peste două milioane de euro, fiind acoperită din fonduri proprii. În acest an apelăm pentru prima dată la fonduri europene. Vom accesa prin intermediul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală o sumă de 2,6 milioane de euro care va fi folosită pentru achiziţionarea utilajelor necesare procesării laptelui, pentru construcţia staţiilor de epurare şi cumpărarea maşinilor cu depozite frigorifice care vor realiza distribuţia produselor”, a declarat pentru Mediafax Lapa Stere, director general şi unul dintre cei doi asociaţi ai Lacto Boroaia.

El a adăugat că, pentru început, parcul auto al firmei va include 6-8 maşini.

Fabrica va prelucra 15.000 de litri de lapte pe zi.

Firma, cu sediul în localitatea Boroaia din judeţul Suceava, va produce lapte, brânzeturi, iaurt şi sana, materia primă urmând să fie asigurată de către fermieri din judeţele Suceava, Neamţ şi Iaşi.

“Intenţionăm să intrăm pe piaţă în iarna acestui an, destinaţia principală fiind Capitala, în special în supermarketuri”, a spus Stere.

Lacto Boroaia a fost înfiinţată în 2005 şi are circa zece angajaţi, dar odată cu inaugurarea fabricii numărul acestora va ajunge la aproximativ 30.

Un nou Stonehenge a fost descoperit in Ucraina, in Muntii Carpati

























Foto: for-ua.com










Cercetatorii ucrainieni au facut publica una dintre cele mai mari descoperiri arheologice ce au avut vreodata loc pe teritoriul Ucrainei, in muntii Carpati, scotand la lumina un monument asemanator celebrului Stonehenge din Marea Britanie, precum si o multime de sculpturi uriase din piatra, relateaza Pravda. Potrivit oamenilor de stiinta, originea sculpurilor, a caror vechime a fost estimata la circa cinci sau sase mii de ani, ramane un mister, in conditiile in care constructii asemanatoare nu au mai fost descoperite decat in Portugalia si Irlanda. Arheologii de la Institutul de Istorie si Stiinte Politice din Ucraina au reusit sa scoata la lumina, in apropierea satului ucrainian Snidavka, un numar de zece sculpturi uriase in piatra. Printre cele mai importante sculpturi descoperite aici se numara statuia inalta de 14 metri a unei femei insarcinate. Nikolai Kugutyak, director al Institutului de Istorie si Stiinte politice din Ucraina, estimeaza vechimea sculpturilor la circa cinci sau sase mii de ani, precizeaza publicatia citata. Potrivit localnicilor, presedintele ucrainian Viktor Iuscenko a vizitat deja locatia si i-a asigurat pe arheologi de tot sprijinul autoritatilor guvernamentale.
















































A

Josep Borell: “Zona Sucevei, cea mai săracă din Europa”


Josep Borell Fontelles, europarlamentar spaniol, a fost cucerit de Bucovina. Cu ocazia vizitei sale de sâmbătă şi duminică în judeţul Suceava, el a îndemnat statul român să atragă fonduri structurale pentru a exploata la maximum potenţialul zonei respective, deoarece:

“Bucovina merită mai multe resurse. E zona cea mai săracă din Europa şi trebuie să ne batem pentru obţinerea acestor bani. Mănăstirile pot fi ajutate cu bani europeni pentru restaurare”, a declarat Borrell, citat de Rompres.

Oficialul spaniol a mai declarat că potenţialul regiunii poate fi valorificat doar dacă infrastructura va fi reabilitată.

Josep Borell Fontelles a vorbit şi despre o posibilă înfraţire între regiuni din România şi Spania, în vederea ajutorării unor zone defavorizate din ţara noastră.

Plecând de la exemplul Bucovinei, europarlamentarul a declarat că în UE există un decalaj economic enorm între ţări:

“Dacă luăm de exemplu zona cea mai bogată a Europei, care ar fi în jurul Londrei, şi o comparăm cu cea mai săracă, această regiune, diferenţele sunt enorme”, a declarat Josep Borell Fontelles.

Aliatul uitat al lui Hitler



Rafinariile Ploiestiilor bombardate de aviata anglo-americana

trupe romane intr-o piata din sevastopol 1942

portul-fortareata sevastopol

pod din pontoane peste Prut

soldati romani morti in cursul asediului portului Odessa

masa trupei la Cotul Donului

soldati romani marsaluind in Kuban-1942

fortarea Prutului 1941

eliberarea orasului Cernauti 1941

Cernauti eliberat de trupele romane
Subiectul Ion Antonescu rămâne în continuare unul foarte riscant, spinos şi delicat pentru conştinţa istorică românească dar şi pentru inconştientul nostru colectiv. Scandalurile au curs gârlă din 1990 încoace de când s-a început re-evaluarea personalităţii şi rolului istoric al generalului Ion Antonescu. Episodul realizat de Marin Preda în romanul Delirul s-a constituit doar într-un prolog facil şi literaturizant, pus în slujba eşafodajului construit de noul Conducător, Nicolae Ceauşescu. De la statui, străzi şi bulevarde care-i purtau numele la începutul anilor 1990 (oare o mai fac acum?), avalanşa de cărţi care cuprindeau pseudo-studii sau doar diverse colecţii de documente mai mult decât dubioase din punct de vedere istoric (numele de Mareşalul Ion Antonescu sunt sigur vindea foarte bine orice titlul care i se asocia) până la scandalul de acum doi ani când Adrian Cioroianu a realizat un fel de documentar dedicat personalităţii mareşalului pentru TVR1 în cadrul proiectului Mari români, campanie din care Antonescu a ieşit oricum mai bine decât cea din Est, situându-se pe un onorant loc 6 (competiţie câştigată de Ştefan cel Mare). Dar de ce subiectul Antonescu chiar dacă şi-a mai domolit din intensitate a rămas unul fierbinte, care poate cauza polemici şi dezbateri aprinse? Se întâmplă astfel pentru că Antonescu a întruchipat şi continuă să o facă, într-o măsură poate mai mică, vechi tare ale României rurale: antisemitism, xenofobie, ultra-naţionalism, dorinţe refulate de ordine şi disciplină, caracteristici mai degrabă atipice poporului român dar şi un anticomunism profund al Romaniei vechi, spălat/ erodat treptat de regimul comunist de ocupaţie (1945-1989). O ultimă contribuţie la istoriografia acestei perioade dificile o constituie volumul “Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său 1940-1944” scris de către istoricul englez Dennis Deletant, profesor de studii româneşti la School of Slavonic and East European Studies, Univeristy of London, istoric a cărui specializare s-a învârtit în jurul României, autor a nenumărate studii despre istoria contemporană a României. Publicat în versiunea sa în limba engleză în anul 2006, ediţia în limba română a apărut în acest an.

Lucrarea istoricului britanic este una echilibrată, nici nu ne aşteptam la un alt studiu, unul foarte britanic, deci benefic pentru spaţiul public românesc sau pentru istoriografia românească în care sunt scoase în evidenţă atât părţile întunecate/extremiste atât ale regimului Antonescu cât si ale omului Antonescu dar şi părţile (mai) luminoase/ moderate. O certitudine se impune: fiecare din cele două tabere, cea a contestatarilor furibunzi ai regimului Ion Antonescu sau cea a ultra-naţionaliştilor români ar trebui să accepte acest tablou atât de nuanţat, de aceea dificil de acceptat ca atare. Nu se poate trece cu vederea peste contribuţia sa la Holocaust, peste antisemitismul său ciudat, de la o extremă la alta, dar nu trebuie uitat că până la urmă el a fost ultimul om de stat român care a încercat să refacă România Mare. Nu avea cum să reuşească în condiţiile date. El este un reprezentant al României clasice cu toate calităţile (anticomunismul, o anumita moderaţie faţă de oponenţii politici care avea sa-i fie fatala dar total necunoscută de comunişti etc.) şi tarele ei (antisemitismul). În mod ciudat, cel care s-a aflat în poziţia de a reface parţial România Mare a fost Ion Iliescu la începutul anilor 1990, ocazie ratată cu brio de nomenklaturistul format la Moscova. Deletant schiţează un scurt portret al generalului înainte de anul 1940, un porter nu chiar atât de complex faţă de cel realizat de Larry Watts în volumul Romania Cassandra. Ion Antonescu and the Struggle for Reform, 1916-1941. Observatori neutri, chiar prieteni ai cauzei româneşti înainte ca Antonescu să ajungă în prim-planul scenei politico-militare din România Mare. Printre ei, Victor Petin, ataşatul militar al Franţei la Bucureşti îl descrie pe loctotenet-colonelul Antonescu în 1920 ca fiind “extrem de destoinic, de mare valoare militară (...)însă locotenet-colonelul Antonescu este extrem de orgolios în ceea ce priveşte persoana şi ţara sa, este şovin, xenofob.” Doi ani mai târziu, acelaşi Petin continuă să-l caracterizeze pe Antonescu drept “O inteligenţa verificată, brutal, duplicitar, foarte orgolios, cu o voinţă feroce de a reuşi- acestea sunt, alături de o xenofobie extremă, caratceristicele remarcabile ale acestei figuri ciudate.”

Lucrarea lui Deletant se concentreză cu multă acribie asupra implicării lui Antonescu şi a regimului său în problema evreiască. Din cele 12 părţi ale cărţii jumătate dezbat problematici legate de acest subiect foarte delicat : Antonescu şi evreii, Antonescu şi Holocaustul, Deportarea, Transnistria: soarta evreilor şi a romilor, Suspendarea deportării, Repatrierea şi emigrarea everilor. Considerăm că totuşi, în ciuda importanţei şi discreţiei faţă de acest subiect arătată de istoriografia românească în ultima jumătate de secol, această abordare dezechilibrează volumul istoricului britanic. Alte subiect care ar fi meritat poat studiate mai atent precum aspecte ale ocupaţiei militare româneşti din Uniunea Sovietica sau represiunea NKVD-ista din teritoriile cedate în 1940 (care explică furia trupelor româneşti care au revenit în 1941) sau represiunea internă îndreptată către elementele legionare. În mod sigur Antonescu nu poate fi absolvit de cele întâmplate în Transnistria, Bucovina şi Basarabia indiferent dacă el a dat ordinele direct (cum a fost în cazul masacrelor de la Odessa) sau doar le-a sugerat şi permis. Bilanţul este greu. “Armatele română şi germană au împuşcat 12.000-20.000 de evrei în Basarabia şi Bucovina de Nord în iulie şi august 1941. Forţele române au ucis în acelaşi fel un număr estimativ de 15 000-20.000 de evrei la Odessa în octombrie 1941. Din cei 147 000 evrei care au fost deportaţi din Bucovina de Nord şi Basarabia în Transnistria între 1941 şi 1943 cel puţin 90.000 au murit, majoritatea de tifos şi inaniţie. Se estimează că, în aceeaşi perioada, ar fi pierit 130.000-170.000 de evrei ucrainieni în aceeaşi provincie. Aceste cifre- aproape 300.000 evrei în total- dau regimului Antonescu sinistra distincţie de a fi vinovat de cel mai mare număr de morţi evrei după Germania hitleristă- deportarea a 500.000 de evrei din Ungaria inclusiv a 151 000 din fostul teritoriu românesc al Transilvaniei de Nord, în lagărele morţii din Polonia a fost comisă după ocuparea germană a aceleaşi ţări la 19 martie 1944.” “Ca urmare a politicii de curăţire a terenului, jandarmii români au mânat coloane de evrei, pe jos, din Bucovina şi Basarabia către nordul Basarabiei şi peste Nistru. Carcaterul de masă al deportarii- inclusiv a copiilor, femeilor, bătrânilor şi infirmilor- dovedeşte clar că intenţia lui Antonescu era de a purifica etnic de evrei cele două provincii.” De altfel această intenţie nu a fost deloc ascunsă de Ion sau Mihai Antonescu, avânt demagogico-xenofob bine domolit de lovitura de la Stalingard, de reculul armatelor germane şi bombardamentele aviaţiei anglo-americane.

Masacrele de la Odessa, Domanovka, Akmecetka, Bogdanovka (bătrânii, invalizii, bolnavii au fost îngrămădiţi în staule care au fost incendiate iar ceilalţi au fost dezbrăcaţi, jefuiţi şi împuşcaţi în cap la marginea unei râpe de către cei 70 de poliţişiti ucrainieni locali căci până şi jandarmii sau militarii români s-au îngrozit de delirantul ordin venit de la Alexianu, guvernatorul provinciei) şi din alte locaţii din Transnistria rămân alături de exterminarea din gulagul comunist paginile cele mai intunecate ale istoriei poporului român, indiferent dacă ne place sau nu sau ne-o asumăm sau nu. Este o realitate tristă faptul că în Transnistria România, preluând formularea lul Lloyd George, “s-a mânjit cu sânge până-n gât.” Dar şi acest aspect crunt comportă nuanţe pe care autorul le evoca spre final, în Încheiere “Pe evreii domiciliaţi în Ucraina dincolo de Transnistria îi aştepta probabil o moarte rapidă prin împuşcarea de către germani, însă în Transnistria evreii erau adesea confruntaţi cu o moarte lentă din cauza tifosului sau inaniţiei. Diferenţa între acţiunile germane şi cele româneşti este ilustrată de faptul că cea mai mare proporţie de evrei care au supravieţuit domniei Axei în cel de al-Doilea Război Mondial în Uniunea Sovietică a fost în Transnistria.” Slabă consolare pentru zecile de mii de morţi.

O paralelă între Antonescu şi Ceauşescu nu poate evita dispreţul şi chiar furia ambilor faţă de alogeni dar şi o metodă de a scăpa de ei: vinderea. În 1942 responsabilul cu problemele evreieşti în Guvernul României, Radu Lecca a ridicat problema la Centrala Evreilor din România. 70.000 de evrei deportaţi în Transnistria urmau să primească permisiunea de a emigra contra unei plăţi de 200.000 lei (cca 350 dolari) de persoană. Planul a căzut din cauza opoziţiei germane. Lui Ceauşescu însă i-a reuşit operaţiunea demnă de Evul-Mediu sau chiar Antichitate: vânzarea precum a unor sclavi a câtorva zeci de mii de cetăţeni români de etnie germană sau evreiască Republicii Federale Germane şi statului Israel în schimbul unor sume de bani, valută convertibilă, calculată individual.

Aspecte interesante regăsim în descrierea administraţiei (din latinescul “administro, are = a ajuta, a sluji, a avea grijă de ceva) româneşti a Transnistriei. “Pentru neevrei, stăpânirea românească a părut mai puţin draconică şi considerabil mai binevoitoare decât stăpânirea germană din alte părţi ale teritoriului sovietic sau decât stăpânirea rusească.”Acest aspect a fost constatat şi de către scriitorul Vassili Grossman care a însoţit Armata Roşie în timpul războiului în calitate de corespondent de război. Intrând în Odessa, Grossman a găsit următorul tablou „O inscripţie deasupra unei cantine româneşti: Intrarea interzisă germanilor. Multe alimente: zahăr, prăjituri, făină. Populaţia îi critica pe români fără entuziasm ( a contre-coeur) din pură politeţe” Dar, evident, microbul naţional nu avea cum să fugă din Transnistria “Administraţia românească a noii provincii a fost marcată de corupţie, inconstanţă şi incompetenţă. Aceste îndoielnice moravuri româneşti contrastau puternic cu hărnicia şi organizarea germanilor şi cu metodele lor meticuloase în Ucraina. Insa mita şi specula provocate de lipsa de fermitate românească au dat locuitorilor regiunii o oarecare măsură a întreprinderii particulare şi a iniţiativei personale.” Ar fi interesant de studiat războaiele noastre din perspectiva administraţiei, nu a fost unul susţinut de o bună administraţie, de o bună mentenanţă, de eficiente servicii din spatele fronturilor indiferent dacă acesta a fost cel din 1913 din Bulgaria (unde cele mai multe pierderi româneşti s-au datorat tifosului şi nu luptelor) din 1916 sau din 1941-45. Chiar şi Antonescu se zburlea la Brătianu şi Maniu care-i cereau să retragă trupele din Uniunea Sovietică spunându-le că ele depindeau în mare măsură de administraţia militară germană o eventuală retragere a lor fiind imposibilă din lipsa mijloacelor proprii de a o pune în practică. Iar o proastă administrare a războiului plecând de la o proastă administraţie (militară şi/sau civilă) duce invariabil la un număr mult mai mare de pierderi umane atât din rândul militarilor cât şi al civililor.

În încheierea studiului, Dennis Deletant trece în revistă şi istoriografia care tratează perioada 1940-1946 şi implicaţiile politice în constituirea sa. Nu credem că există o altă perioadă în istoria poporului român care să fi suferit o abundenţă asemănătoare de pasiune naţionalistă combinată cu selecţii subiective ale realităţii istorice prin eludarea constantă a adevarului dureros. “Slăvirea lui Antonescu şi exagerarea meritelor sale politice, combinate cu o minimalizare a responsabilităţii sale pentru moartea a peste 250 000 de evrei, au fost folosite ca o armă de propagandă de către cei care invocă patriotismul în numele ultranaţionalismului împotriva monarhiei constituţionale şi a forţelor democratice.” Istoricul englez aminteşte de grupul de istorici (sau pseudo-istorici? sau istorici angajati, în ambele sensuri?) din jurul lui Ilie Ceauşescu sau de zelul mitificator al lui Gheorghe Buzatu sau de manualele de istorie care chiar publicate în 1995 ascundeau cu perseverenţă orice referire la politica antisemită a generalului Antonescu. Concluzia cărţii este relevantă, în concordanţă cu subiectul cărţii şi explică într-un fel dezbaterea postdecembristă care a avut loc pe marginea rolului istoric al lui Ion Antonescu: cel de al Doilea Război Mondial s-a încheiat pentru România la 22 decembrie 1989. Vindecarea însă continuă.

Concursul Internaţional de Canto Joseph Schmidt

Cea de-a doua ediţie a Concursului Internaţional de Canto Joseph Schmidt va avea loc în perioada 3–10 Octombrie 2008 la Suceava, fiind organizat de Asociaţia Joseph Schmidt în colaborare cu Colegiul de Artă Ciprian Porumbescu Suceava, Primăria Municipiului Suceava, Consiliul Judeţean Suceava, Direcţia pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural a Judeţului Suceava, Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava, Opera Naţională Română Iaşi, Radio Iaşi.

Evenimentul va debuta în după-amiaza zilei de 04 Octombrie 2008 cu deschiderea oficială a manifestării şi tragerea la sorţi a ordinii intrării în concurs, începând cu ora 17:00, urmată de un cocktail în foaierul Colegiului de Artă Ciprian Porumbescu Suceava.

Probele de concurs se desfăşoară în sala mare a Colegiului de Artă Ciprian Porumbescu Suceava după cum urmează:

sâmbătă, 04 Octombrie 2008

  • ora 18:00
    etapa I

luni, 06 Octombrie 2008

  • ora 15:00
    etapa a II-a

miercuri, 08 Octombrie 2008

  • ora 15:00
    etapa a III-a

Gala Laureaţilor va avea loc în seara zilei de 09 Octombrie 2008, începând cu ora 19:00, la sala mare a Gării Burdujeni, cu participarea extraordinară a Orchestrei Operei Naţionale Române din Iaşi dirijată de Leonor DUMITRIU. La eveniment vor fi prezenţi Alteţele Lor Regale Prinţul Paul şi Prinţesa Lia Ai României, care vor oferi un premiu în valoare de 2.500 de euro unuia dintre finaliştii concursului.

Juriul Internaţional al celei de-a doua ediţii a Concursului Internţional de Canto Joseph Schmidt este format din: Georgeta STOLERIU (Preşedinte de Onoare - Soprano, Maestra di Canto, Prof. univ. dr. la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti), Elena BOTEZ (Preşedinte - Soprano, Maestra di Canto), Kathleen McCALLA (Soprano, parteneră în sute de spectacole a lui Domingo, Carreras, Bruson, Pavarotti…), Dumitru GHEORGHIU (Regizor, Opera Naţională Română Timişoara), Michael MACEK (Manager, Baron Weingartner Artists Management Wien).

De asemenea, în cadrul celei de-a doua ediţii a Concursului Internaţional de Canto Joseph Schmidt Suceava România 2008, va avea loc cea de-a doua ediţie a Colocviului Internaţional Joseph Schmidt, care va fi moderat de scriitorul şi jurnalistul Aurel BRUMĂ de la Radio Iaşi.

Joi, 09 Octombrie 2008, începând cu la ora 16:00, Colegiul de Artă Ciprian Porumbescu Suceava va decerna Diploma de Onoare a Colegiului de Artă, Alteţelor Lor Regale Prinţului Paul şi Prinţesei Lia Ai României.

Eveniment cu totul special, integrat în seria manifestărilor culturale Joseph Schmidt, este expoziţia Puşa PÂSLARU – Femeia | Artistul | Omul | 30 de ani de carieră, care va avea vernisajul joi, 09 Octombrie 2008, începând cu ora 18:00, în sala mare a Gării Burdujeni, precedând marea Gală a Laureaţilor.

Vor fi oferite următoarele premii în concurs: Marele Premiu (3.000 de euro), Premiul I (2.500 de euro), Premiul II (1.500 de euro), Premiul III (1.000 de euro).

Asociaţia Joseph Schmidt va decerna titlul de Membru de Onoare al Asociaţiei Joseph Schmidt în timpul Galei Laureaţilor, unor personalităţi marcante ale spaţiului cultural internaţional.

duminică, 5 octombrie 2008

Suceava face egal cu CSM Ploieşti



Formaţia antrenată de Florin Bugar, CFR Timişoara, a câştigat, sâmbătă, în deplasare, scor 4-0, în faţa Universităţii Cluj, într-un meci din cadrul etapei a 8-a a Ligii a II-a, reuşind să acumuleze 16 puncte, transmite corespondentul NewsIn.

Seria I

FC Snagov - Dinamo II 3-2 (Zeciu 47, Spânu 53, I. Voicu 84 / Voican 21, Miranda 27)

Dunărea Giurgiu - CS Buftea 1-1 (C. Gheorghe 44 / Axente 64)

Cetatea Suceava - CSM Ploieşti 2-2 (Homneac 42, Nicolau 76 / Gafiţa 53, Păun 87)

FC Botoşani - Ceahlăul 1-1 (Kone 35 / Cebotaru 10-penalty)

FCM Bacău - Dunărea Galaţi 0-1 (Andreas Popescu 37)

Forex Braşov - Delta Tulcea 1-0 (Vasiliu 36)

Petrolul Ploieşti - Concordia Chiajna 1-0 (Odoroabă 32).

Partida Sportul Studenţesc - Ştiinţa Bacău se va disputa duminică de la ora 11:00

Meciul Progresul Bucureşti - Prefab Modelu se va disputa duminică de la ora 13:00.

Clasament: 1. CSM Ploieşti 19p 2. Dunărea Galaţi 18p (12-4) 3. Ceahlăul 18p (12-6).

Seria a II-a

Universitatea Cluj - CFR Timişoara 0-4 (Jovanovic 23, Paleacu 30, 70, Betea 73)

Internaţional Piteşti - CSM Râmnicu Vâlcea 0-0

Drobeta Turnu Severin - Dacia Mioveni 2-0 (Mitic 65, Fotescu 75)

Mureşul Deva - Minerul Lupeni 4-2 (F. Stoica 18, Biţiş 37, Irina 49-autogol, Sântejudean 52 / Iambor 53, Chiţu 61)

Mechel Câmpia Turzii - FCM Târgu Mureş 0-3 (Târnăveanu 11, Stere 13, Antal 56)

Jiul Petroşani - FC Târgovişte 3-0 (Apetri 56, Câmpeanu 69, Gheţi 72)

FC Bihor - Arieşul Turda 0-0.

Partida Liberty Salonta - Unirea Alba Iulia se disputa sâmbătă de la ora 13:00.

Disputa dintre UTA şi ACU Arad este programată pentru sâmbătă de la ora 20:00.

Clasament: 1. FCM Târgu Mureş 16p (18-5) 2. CFR Timişoara 16p (12-4) 3. Jiul Petroşani 15p.

Cetate Suceava exclusa din Cupa Romaniei



Comisia de Disciplina a FRF a decis excluderea Cetatii Suceava din Cupa Romaniei ca urmare a memoriului depus de FC Botosani, grupare care a reclamat, dupa infrangerea din meciul direct, faptul ca gruparea suceveana a incalcat regulamentul prin netitularizarea unui junior in partida cu Ceahlaul Piatra Neamt, disputata in turul anterior.

Astfel, Cetate a pierdut la "masa verde" cu 0-3 (castigase cu 1-0 pe teren) si nu va mai juca in 16-imile de finala, cu Gloria Buzau, dupa ce eliminase si pe FC Botosani, scor 1-0. Decizia federatiei este contestata de oficialii suceveni, care ameninta cu Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne. "Verdictul dat de Comisia de Disciplina nu are acoperire regulamentara, deoarece cei de la FC Botosani au depasit termenul de 15 zile in care puteau depune memoriul.

Noi am facut recurs la Comisia de Apel, iar daca nici acolo nu ne vom gasi dreptatea suntem dispusi sa mergem pana la tribunalul de la Lausanne", a precizat presedintele Cetatii, Dumitru Moldovan. Intr-un caz asemanator, FC Vaslui, grupare aflata in situatia Cetatii, a avut castig de cauza la comisiile federale.

Pandurii Tg. Jiu au reclamat faptul ca vasluienii au folosit sase extracomunitari la meciul direct, castigat cu 1-0 de moldoveni, in loc de maxim cinci, cum prevede regulamentul. FRF a decis pastrarea rezultatului de pe teren deoarece memoriul Pandurilor a fost facut dupa termenul regulamentar de 15 zile! Tot legat de aceasta situatie, antrenorul sucevenilor, Marian Pana, a declarat ca Cetate se va prezenta la meciul cu Gloria Buzau, din 16-imile de finala ale Cupei Romaniei.

"Urc echipa in autocar si intram pe teren, indiferent unde se joaca meciul sau cine sunt programati buzoienii!", a spus M. Pana. Dupa excluderea Cetatii, FC Botosani va juca pe 15 octombrie, de la ora 14,30, pe teren propriu, cu Gloria Buzau.

Judeţul Suceava, în reţeaua Force Tourism

Consiliul Judeţean a lansat în reţeaua Force Tuorism o ediţie specială a Business Tourism Magazine-Destinaţii turistice sucevene. Este vorba despre o prezentare a judeţului Suceava, materialul fiind editat în limbile română, engleză şi germană. "Este o ediţie bine realizată şi cu foarte multe informaţii", a declarat preşedintele CJ, Gheorghe Flutur, adăugînd că revista fost distribuită la ambasadele României, fiind o formă eficace de a face judeţul Suceava cunoscut în lume. În ediţie sînt prezentate municipiile şi oraşele sucevene, precum şi o parte dintre localităţile cu obiective turistice importante. Informaţiile se referă la cadrul natural, activităţile economică, socială şi culturală, precum şi la unităţile de învăţămînt şi reţeaua turistică.

Împrumut pentru modernizarea pistei Aeroportului Suceava

Preşedintele Consiliului Judeţean (CJ) Suceava, Gheorghe Flutur, a declarat că a purtat, în ultima perioadă, discuţii cu trei mari potenţiali investitori în modernizarea Aeroportului "Ştefan cel Mare". Este vorba de firma americană AMNYC, firma chineză Golden Way, care a investit în aeroportul din Beijing, precum şi firma germană K+P, care a realizat al doilea terminal al aeroportului din München.

Gheorghe Flutur susţine că în ceea ce priveşte dezvoltarea Aeroportului Suceava, este necesară "o foaie de parcurs" foarte strictă. În acest sens a fost realizat "un studiu larg", dar nu un master-plan, firma bucureşteană IPTANA urmînd să ofere în curînd un proiect tehnic de dezvoltare a acestui aeroport.

Şeful CJ a apreciat că în primăvara anului 2009 ar putea fi finalizat un master-plan din care să rezulte planurile tehnice, de securitate şi de conformitate cu reglementările internaţionale din domeniul aviaţiei civile şi care să propună variante diferite de realizare, cu costurile aferente, urmând apoi execuţia propriu-zisă, după ce, în prealabil va fi operaţională finanţarea acestor investiţii.

Gheorghe Flutur a mai arătat că, în urma discuţiilor din cadrul conducerii CJ Suceava, s-a stabilit ca, în paralel, să fie făcute demersuri pentru ca, împreună cu CJ Botoşani şi primăriile municipiilor Suceava şi Botoşani, să fie obţinut un împrumut necesar modernizării pistei.

Poliţiştii comunitari vor păzi locurile de joacă pentru copiii Sucevei

Conducerea Primăriei va mobiliza agenţii de Poliţie Comunitară la paza locurilor de joacă pentru copii. Primarul Ion Lungu a decis să ia această măsură de supraveghere, după ce s-a constat că locaţiile destinate micuţilor sînt vandalizate, mai ales pe timp de noapte, de către tineri certaţi cu bunul simţ. "Fac apel către cetăţeni să dea dovadă de simţ civic şi să sesizeze Primăria şi Poliţia Comunitară despre cazurile de vandalizare a acestora", a spus edilul şef, menţionînd că executivul angajează încă 30 de poliţişti comunitari, care vor patrula pe durata nopţii. Primăria administrează peste 70 de locuri de joacă pentru copii, toate urmînd a fi modernizate în perioada următoare. Firma de salubritate Rosal Group, în baza contractului cu municipalitatea, va inaugura, anul acesta, un loc de joacă în zona blocurilor ANL din Ansamblul de locuinţe Privighetorii din cartierul Burdujeni. În plus, astăzi, municipalitatea va inaugura 8 locuri de joacă reabilitate. Trei dintre acestea sînt situate în cartierul Burdujeni, pe străzile Amurgului, Tineretului şi Florilor, şi cîte unul în cartierul George Enescu pe Aleea Venus, în cartierul Zamca pe strada Octav Băncilă, în zona Mărăşeşti pe strada Oituz, în cartierul Obcini pe strada Staţiunii şi în cartierul Iţcani în zona Gării.

RARĂUL - CS Luceafărul Mihai Eminescu 2 - 0 (Lazăr, Gherine, meci întrerupt în minutul 89)



“Rarăul”: Axinte – Plecanciuc, Popescu, Bumbac - Tivodari, Sârbu, Ioniţă, Lazăr, Roxandari - Iftimie, Gherine.

Au mai intrat: Vizitiu, Cojocariu şi Andriuc.

DRACULA DE BROM STOKER : CAPITULO I


DRACULA: CAPITULO 1

DEL DIARIO DE JONATHAN HARKER

Bistritz, 3 de mayo. Salí de Münich a las 8:35 de la noche del primero de mayo, llegué a Viena a la mañana siguiente, temprano; debí haber llegado a las seis cuarenta y seis; el tren llevaba una hora de retraso. Budapest parece un lugar maravilloso, a juzgar por lo poco que pude ver de ella desde el tren y por la pequeña caminata que di por sus calles. Temí alejarme mucho de la estación, ya que, como habíamos llegado tarde, saldríamos lo más cerca posible de la hora fijada. La impresión que tuve fue que estábamos saliendo del oeste y entrando al este. Por el más occidental de los espléndidos puentes sobre el Danubio, que aquí es de gran anchura y profundidad, llegamos a los lugares en otro tiempo sujetos al dominio de los turcos.

Salimos con bastante buen tiempo, y era noche cerrada cuando llegamos a Klausenburg, donde pasé la noche en el hotel Royale. En la comida, o mejor dicho, en la cena, comí pollo preparado con pimentón rojo, que estaba muy sabroso, pero que me dio mucha sed. (Recordar obtener la receta para Mina). Le pregunté al camarero y me dijo que se llamaba "paprika hendl", y que, como era un plato nacional, me sería muy fácil obtenerlo en cualquier lugar de los Cárpatos. Descubrí que mis escasos conocimientos del alemán me servían allí de mucho; de hecho, no sé cómo me las habría arreglado sin ellos.

Como dispuse de algún tiempo libre cuando estuve en Londres, visité el British Museum y estudié los libros y mapas de la biblioteca que se referían a Transilvania; se me había ocurrido que un previo conocimiento del país siempre sería de utilidad e importancia para tratar con un noble de la región. Descubrí que el distrito que él me había mencionado se encontraba en el extremo oriental del país, justamente en la frontera de tres estados: Transilvania, Moldavia y Bucovina, en el centro de los montes Cárpatos; una de las partes más salvajes y menos conocidas de Europa. No pude descubrir ningún mapa ni obra que arrojara luz sobre la exacta localización del castillo de Drácula, pues no hay mapas en este país que se puedan comparar en exactitud con los nuestros; pero descubrí que Bistritz, el pueblo de posta mencionado por el conde Drácula, era un lugar bastante conocido. Voy a incluir aquí algunas de mis notas, pues pueden refrescarme la memoria cuando le relate mis viajes a Mina. En la población de Transilvania hay cuatro nacionalidades distintas: sajones en el sur, y mezclados con ellos los valacos, que son descendientes de los dacios; magiares en el oeste, y escequelios en el este y el norte. Voy entre estos últimos, que aseguran ser descendientes de Atila y los hunos. Esto puede ser cierto, puesto que cuando los magiares conquistaron el país, en el siglo XI, encontraron a los hunos, que ya se habían establecido en él. Leo que todas las supersticiones conocidas en el mundo están reunidas en la herradura de los Cárpatos, como si fuese el centro de alguna especie de remolino imaginativo; si es así, mi estancia puede ser muy interesante. (Recordar que debo preguntarle al conde acerca de esas supersticiones). No dormí bien, aunque mi cama era suficientemente cómoda, pues tuve toda clase de extraños sueños. Durante toda la noche un perro aulló bajo mi ventana, lo cual puede haber tenido que ver algo con ello; o puede haber sido también el pimentón, puesto que tuve que beberme toda el agua de mi garrafón, y todavía me quedé sediento.

Ya de madrugada me dormí, pero fui despertado por unos golpes insistentes en mi puerta, por lo que supongo que en esos momentos estaba durmiendo profundamente. Comí más pimentón en el desayuno, una especie de potaje hecho de harina de maíz que dicen era "mamaliga", y berenjena rellena con picadillo, un excelente plato al cual llaman "impletata" (recordar obtener también la receta de esto). Me apresuré a desayunarme, ya que el tren salía un poco después de las ocho, o, mejor dicho, debió haber salido, pues después de correr a la estación a las siete y media tuve que aguardar sentado en el vagón durante más de una hora antes de que nos pusiéramos en movimiento. Me parece que cuanto más al este se vaya, menos puntuales son los trenes. ¿Cómo serán en China? Pareció que durante todo el día vagábamos a través de un país que estaba lleno de toda clase de bellezas. A veces vimos pueblecitos o castillos en la cúspide de empinadas colinas, tales como se ven en los antiguos misales; algunas veces corrimos a la par de ríos y arroyuelos, que por el amplio y pedregoso margen a cada lado de ellos, parecían estar sujetos a grandes inundaciones. Se necesita gran cantidad de agua, con una corriente muy fuerte, para poder limpiar la orilla exterior de un río. En todas las estaciones había grupos de gente, algunas veces multitudes, y con toda clase de atuendos. Algunos de ellos eran exactamente iguales a los campesinos de mi país, o a los que había visto cuando atravesaba Francia y Alemania, con chaquetas cortas y sombreros redondos y pantalones hechos por ellos mismos; pero otros eran muy pintorescos. Las mujeres eran bonitas, excepto cuando uno se les acercaba, pues eran bastante gruesas alrededor de la cintura. Todas llevaban largas mangas blancas, y la mayor parte de ellas tenían anchos cinturones con un montón de flecos de algo que les colgaba como en los vestidos en un ballet, pero por supuesto que llevaban enaguas debajo de ellos. Las figuras más extrañas que vimos fueron los eslovacos, que eran más bárbaros que el resto, con sus amplios sombreros de vaquero, grandes pantalones bombachos y sucios, camisas blancas de lino y enormes y pesados cinturones de cuero, casi de un pie de ancho, completamente tachonados con clavos de hojalata. Usaban botas altas, con los pantalones metidos dentro de ellas, y tenían el pelo largo y negro, y bigotes negros y pesados. Eran muy pintorescos, pero no parecían simpáticos. En cualquier escenario se les reconocería inmediatamente como alguna vieja pandilla de bandoleros. Sin embargo, me dicen que son bastante inofensivos y, lo que es más, bastante tímidos.

Ya estaba anocheciendo cuando llegamos a Bistritz, que es una antigua localidad muy interesante. Como está prácticamente en la frontera, pues el paso de Borgo conduce desde ahí a Bucovina, ha tenido una existencia bastante agitada, y desde luego pueden verse las señales de ella. Hace cincuenta años se produjeron grandes incendios que causaron terribles estragos en cinco ocasiones diferentes. A comienzos del siglo XVII sufrió un sitio de tres semanas y perdió trece mil personas, y a las bajas de la guerra se agregaron las del hambre y las enfermedades. El conde Drácula me había indicado que fuese al hotel Golden Krone, el cual, para mi gran satisfacción, era bastante anticuado, pues por supuesto, yo quería conocer todo lo que me fuese posible de las costumbres del país. Evidentemente me esperaban, pues cuando me acerqué a la puerta me encontré frente a una mujer ya entrada en años, de rostro alegre, vestida a la usanza campesina: ropa interior blanca con un doble delantal, por delante y por detrás, de tela vistosa, tan ajustado al cuerpo que no podía calificarse de modesto. Cuando me acerqué, ella se inclinó y dijo:

-¿El señor inglés?

-Sí -le respondí-: Jonathan Harker.

Ella sonrió y le dio algunas instrucciones a un hombre anciano en camisa de blancas mangas, que la había seguido hasta la puerta. El hombre se fue, pero regresó inmediatamente con una carta:

"Mi querido amigo: bienvenido a los Cárpatos. Lo estoy esperando ansiosamente. Duerma bien, esta noche. Mañana a las tres saldrá la diligencia para Bucovina; ya tiene un lugar reservado. En el desfiladero de Borgo mi carruaje lo estará esperando y lo traerá a mi casa. Espero que su viaje desde Londres haya transcurrido sin tropiezos, y que disfrute de su estancia en mi bello país.

Su amigo, DRÁCULA"

4 de mayo. Averigüé que mi posadero había recibido una carta del conde, ordenándole que asegurara el mejor lugar del coche para mí; pero al inquirir acerca de los detalles, se mostró un tanto reticente y pretendió no poder entender mi alemán. Esto no podía ser cierto, porque hasta esos momentos lo había entendido perfectamente; por lo menos respondía a mis preguntas exactamente como si las entendiera. Él y su mujer, la anciana que me había recibido, se miraron con temor. Él murmuró que el dinero le había sido enviado en una carta, y que era todo lo que sabía. Cuando le pregunté si conocía al Conde Drácula y si podía decirme algo de su castillo, tanto él como su mujer se persignaron, y diciendo que no sabían nada de nada, se negaron simplemente a decir nada más. Era ya tan cerca a la hora de la partida que no tuve tiempo de preguntarle a nadie más, pero todo me parecía muy misterioso y de ninguna manera tranquilizante.

Unos instantes antes de que saliera, la anciana subió hasta mi cuarto y dijo, con voz nerviosa:

-¿Tiene que ir? ¡Oh! Joven señor, ¿tiene que ir?

Estaba en tal estado de excitación que pareció haber perdido la noción del poco alemán que sabía, y lo mezcló todo con otro idioma del cual yo no entendí ni una palabra. Apenas comprendí algo haciéndole numerosas preguntas. Cuando le dije que me tenía que ir inmediatamente, y que estaba comprometido en negocios importantes, preguntó otra vez:

-¿Sabe usted qué día es hoy?

Le respondí que era el cuatro de mayo. Ella movió la cabeza y habló otra vez:

-¡Oh, sí! Eso ya lo sé. Eso ya lo sé, pero, ¿sabe usted qué día es hoy? Al responderle yo que no le entendía, ella continuó:

-Es la víspera del día de San Jorge. ¿No sabe usted que hoy por la noche, cuando el reloj marque la medianoche, todas las cosas demoníacas del mundo tendrán pleno poder? ¿Sabe usted adónde va y a lo que va?

Estaba en tal grado de desesperación que yo traté de calmarla, pero sin efecto. Finalmente, cayó de rodillas y me imploró que no fuera; que por lo menos esperara uno o dos días antes de partir. Todo aquello era bastante ridículo, pero yo no me sentí tranquilo. Sin embargo, tenía un negocio que arreglar y no podía permitir que nada se interpusiera. Por lo tanto traté de levantarla, y le dije, tan seriamente como pude, que le agradecía, pero que mi deber era imperativo y yo tenía que partir. Entonces ella se levantó y secó sus ojos, y tomando un crucifijo de su cuello me lo ofreció. Yo no sabía qué hacer, pues como fiel de la Iglesia Anglicana, me he acostumbrado a ver semejantes cosas como símbolos de idolatría, y sin embargo, me pareció descortés rechazárselo a una anciana con tan buenos propósitos y en tal estado mental. Supongo que ella pudo leer la duda en mi rostro, pues me puso el rosario alrededor del cuello, y dijo: "Por amor a su madre", y luego salió del cuarto. Estoy escribiendo esta parte de mi diario mientras, espero el coche, que por supuesto, está retrasado; y el crucifijo todavía cuelga alrededor de mi cuello. No sé si es el miedo de la anciana o las múltiples tradiciones fantasmales de este lugar, o el mismo crucifijo, pero lo cierto es que no me siento tan tranquilo como de costumbre. Si este libro llega alguna vez a manos de Mina antes que yo, que le lleve mi adiós ¡Aquí viene mi coche!

5 de mayo. El castillo. La oscuridad de la mañana ha pasado y el sol está muy alto sobre el horizonte distante, que parece perseguido, no sé si por árboles o por colinas, pues está tan alejado que las cosas grandes y pequeñas se mezclan. No tengo sueño y, como no se me llamará hasta que despierte solo, naturalmente escribo hasta que llegue el sueño. Hay muchas cosas raras que quisiera anotar, y para que nadie al leerlas pueda imaginarse que cené demasiado bien antes de salir de Bistritz, también anotaré exactamente mi cena. Cené lo que ellos llaman "biftec robado", con rodajas de tocino, cebolla y carne de res, todo sazonado con pimiento rojo ensartado en palos y asado. ¡En el estilo sencillo de la "carne de gato" de Londres! El vino era Mediasch Dorado, que produce una rara picazón en la lengua, la cual, sin embargo, no es desagradable. Sólo bebí un par de vasos de este vino, y nada más.

Cuando llegué al coche, el conductor todavía no había tomado su asiento, y lo vi hablando con la dueña de la posada. Evidentemente hablaban de mí, pues de vez en cuando se volvían para verme, y algunas de las personas que estaban sentadas en el banco fuera de la puerta (a las que llaman con un nombre que significa "Portadores de palabra") se acercaron y escucharon, y luego me miraron, la mayor parte de ellos compadeciéndome. Pude escuchar muchas palabras que se repetían a menudo: palabras raras, pues había muchas nacionalidades en el grupo; así es que tranquilamente extraje mi diccionario políglota de mi petaca, y las busqué. Debo admitir que no me produjeron ninguna alegría, pues entre ellas estaban "Ordog" (Satanás), "pokol" (infierno), "stregoica" (bruja), "vrolok" y "vlkoslak" (las que significan la misma cosa, una en eslovaco y la otra en servio, designando algo que es un hombre lobo o un vampiro). (Recordar: debo preguntarle al conde acerca de estas supersticiones.) Cuando partimos, la multitud alrededor de la puerta de la posada, que para entonces ya había crecido a un número considerable, todos hicieron el signo de la cruz y dirigieron dos dedos hacia mí. Con alguna dificultad conseguí que un pasajero acompañante me dijera qué significaba todo aquello; al principio no quería responderme, pero cuando supo que yo era inglés, me explicó que era el encanto o hechizo contra el mal de ojo. Esto tampoco me agradó mayormente cuando salía hacia un lugar desconocido con un hombre desconocido; pero todo el mundo parecía tan bondadoso, tan compasivo y tan simpático que no pude evitar sentirme emocionado.

Nunca olvidaré el último vistazo que eché al patio interior de la posada y su multitud de pintorescos personajes, todos persignándose, mientras estaban alrededor del amplio pórtico, con su fondo de rico follaje de adelfas y árboles de naranjo en verdes tonelitos agrupados en el centro del patio. Entonces nuestro conductor, cuyo amplio pantalón de lino cubría todo el asiento frontal (ellos lo llaman "gotza"), fustigó su gran látigo sobre los cuatro pequeños caballos que corrían de dos en dos, e iniciamos nuestro viaje... Pronto perdí de vista y de la memoria los fantasmales temores en la belleza de la escena por la que atravesábamos, aunque si yo hubiese conocido el idioma, o mejor, los idiomas que hablaban mis compañeros de viaje, es muy posible que no hubiese sido capaz de deshacerme de ellos tan fácilmente. Ante nosotros se extendía el verde campo inclinado lleno de bosques con empinadas colinas aquí y allá, coronadas con cúmulos de tréboles o con casas campesinas, con sus paredes vacías viendo hacia la carretera.

Por todos lados había una enloquecedora cantidad de frutos en flor: manzanas, ciruelas, peras y fresas. Y a medida que avanzábamos, pude ver cómo la verde hierba bajo los árboles estaba cuajada con pétalos caídos. La carretera entraba y salía entre estas verdes colinas de lo que aquí llaman "Tierra Media", liberándose al barrer alrededor de las curvas, o cerrada por los estrangulantes brazos de los bosques de pino, que aquí y allá corrían colina abajo como lenguas de fuego. El camino era áspero, pero a pesar de ello parecía que volábamos con una prisa excitante. Entonces no podía entender a qué se debía esa prisa, pero evidentemente el conductor no quería perder tiempo antes de llegar al desfiladero de Borgo. Se me dijo que el camino era excelente en verano, pero que todavía no había sido arreglado después de las nieves del invierno. A este respecto era diferente a la mayoría de los caminos de los Cárpatos, pues es una antigua tradición que no deben ser mantenidos en tan buen estado. Desde la antigüedad los hospadares no podían repararlos, pues entonces los turcos pensaban que se estaban preparando para traer tropas extranjeras, y de esta manera atizar la guerra que siempre estaba verdaderamente a punto de desatarse.

Más allá de las verdes e hinchadas lomas de la Tierra Media se levantaban imponentes colinas de bosques que llegaban hasta las elevadas cumbres de los Cárpatos.

Se levantaban a la izquierda y a la derecha de nosotros, con el sol de la tarde cayendo plenamente sobre ellas y haciendo relucir los gloriosos colores de esta bella cordillera, azul profundo y morado en las sombras de los picos, verde y marrón donde la hierba y las piedras se mezclaban, y una infinita perspectiva de rocas dentadas y puntiagudos riscos, hasta que ellos mismos se perdían en la distancia, donde las cumbres nevadas se alzaban grandiosamente. Aquí y allá parecían descubrirse imponentes grietas en las montañas, a través de las cuales, cuando el sol comenzó a descender, vimos en algunas ocasiones el blanco destello del agua cayendo. Uno de mis compañeros me tocó la mano mientras nos deslizábamos alrededor de la base de una colina y señaló la elevada cima de una montaña cubierta de nieve, que parecía, a medida que avanzábamos en nuestra serpenteante carretera, estar frente a nosotros.

-¡Mire! ¡Ilsten szek! "¡El trono de Dios!" -me dijo, y se persignó nuevamente.

A medida que continuamos por nuestro interminable camino y el sol se hundió más y más detrás de nosotros, las sombras de la tarde comenzaron a rodearnos. Este hecho quedó realzado porque las cimas de las nevadas montañas todavía recibían los rayos del sol, y parecían brillar con un delicado y frío color rosado. Aquí y allá pasamos ante checos y eslovacos, todos en sus pintorescos atuendos, pero noté que el bocio prevalecía dolorosamente. A lo largo de la carretera había muchas cruces, y a medida que pasamos, todos mis compañeros se persignaron ante ellas. Aquí y allá había una campesina arrodillada frente a un altar, sin que siquiera se volviera a vernos al acercarnos, sino que más bien parecía, en el arrobamiento de la devoción, no tener ni ojos ni oídos para el mundo exterior. Muchas cosas eran completamente nuevas para mí; por ejemplo, hacinas de paja en los árboles, y aquí y allá, muy bellos grupos de sauces llorones, con sus blancas ramas brillando como plata a través del delicado verde de las hojas. Una y otra vez pasamos un carromato (la carreta ordinaria de los campesinos) con su vértebra larga, culebreante, calculada para ajustarse a las desigualdades de la carretera. En cada uno de ellos iba sentado un grupo de campesinos que regresaban a sus hogares, los checos con sus pieles de oveja blancas y los eslovacos con las suyas de color. Estos últimos llevaban a guisa de lanzas sus largas duelas, con un hacha en el extremo. Al comenzar a caer la noche se sintió mucho frío, y la creciente penumbra pareció mezclar en una sola bruma la lobreguez de los árboles, robles, hayas y pinos, aunque en los valles que corrían profundamente a través de los surcos de las colinas, a medida que ascendíamos hacia el desfiladero, se destacaban contra el fondo de la tardía nieve los oscuros abetos. Algunas veces, mientras la carretera era cortada por los bosques de pino que parecían acercarse a nosotros en la oscuridad, grandes masas grisáceas que estaban desparramadas aquí y allá entre los árboles producían un efecto lóbrego y solemne, que hacía renacer los pensamientos y las siniestras fantasías engendradas por la tarde, mientras que el sol poniente parecía arrojar un extraño consuelo a las fantasmales nubes que, entre los Cárpatos, parece que vagabundean incesantemente por los valles. En ciertas ocasiones las colinas eran tan empinadas que, a pesar de la prisa de nuestro conductor, los caballos sólo podían avanzar muy lentamente. Yo quise descender del coche y caminar al lado de ellos, tal como hacemos en mi país, pero el cochero no quiso saber nada de eso.

-No; no -me dijo-, no debe usted caminar aquí. Los perros son muy fieros -dijo, y luego añadió, con lo que evidentemente parecía ser una broma macabra, pues miró a su alrededor para captar las sonrisas afirmativas de los demás-: Ya tendrá usted suficiente que hacer antes de irse a dormir. Así fue que la única parada que hizo durante un momento sirvió para que encendiera las lámparas.

Al oscurecer pareció que los pasajeros se volvían más nerviosos y continuamente le estuvieron hablando al cochero uno tras otro, como si le pidieran que aumentara la velocidad. Fustigó a los caballos inmisericordemente con su largo látigo, y con salvajes gritos de aliento trató de obligarlos a mayores esfuerzos. Entonces, a través de la oscuridad, pude ver una especie de mancha de luz gris adelante de nosotros, como si hubiese una hendidura en las colinas. La intranquilidad de los pasajeros aumentó; el loco carruaje se bamboleó sobre sus grandes resortes de cuero, y se inclinó hacia uno y otro lado como un barco flotando sobre un mar proceloso. Yo tuve que sujetarme. El camino se hizo más nivelado y parecía que volábamos sobre él. Entonces, las montañas parecieron acercarse a nosotros desde ambos lados, como si quisiesen estrangularnos, y nos encontramos a la entrada del desfiladero de Borgo. Uno por uno todos los pasajeros me ofrecieron regalos, insistiendo de una manera tan sincera que no había modo de negarse a recibirlos. Desde luego los regalos eran de muy diversas y extrañas clases, pero cada uno me lo entregó de tan buena voluntad, con palabras tan amables, y con una bendición, esa extraña mezcla de movimientos temerosos que ya había visto en las afueras del hotel en Bistritz: el signo de la cruz y el hechizo contra el mal de ojo.

Entonces, al tiempo que volábamos, el cochero se inclinó hacia adelante y, a cada lado, los pasajeros, apoyándose sobre las ventanillas del coche, escudriñaron ansiosamente la oscuridad. Era evidente que se esperaba que sucediera algo raro, pero aunque le pregunté a cada uno de los pasajeros, ninguno me dio la menor explicación. Este estado de ánimo duró algún tiempo, y al final vimos cómo el desfiladero se abría hacia el lado oriental. Sobre nosotros pendían oscuras y tenebrosas nubes, y el aire se encontraba pesado, cargado con la opresiva sensación del trueno. Parecía como si la cordillera separara dos atmósferas, y que ahora hubiésemos entrado en la tormentosa. Yo mismo me puse a buscar el vehículo que debía llevarme hasta la residencia del conde. A cada instante esperaba ver el destello de lámparas a través de la negrura, pero todo se quedó en la mayor oscuridad. La única luz provenía de los parpadeantes rayos de luz de nuestras propias lámparas, en las cuales los vahos de nuestros agotados caballos se elevaban como nubes blancas. Ahora pudimos ver el arenoso camino extendiéndose blanco frente a nosotros, pero en él no había ninguna señal de un vehículo. Los pasajeros se reclinaron con un suspiro de alegría, que parecía burlarse de mi propia desilusión. Ya estaba pensando qué podía hacer en tal situación cuando el cochero, mirando su reloj, dijo a los otros algo que apenas pude oír, tan suave y misterioso fue el tono en que lo dijo. Creo que fue algo así como "una hora antes de tiempo". Entonces se volvió a mí y me dijo en un alemán peor que el mío:

-No hay ningún carruaje aquí. Después de todo, nadie espera al señor. Será mejor que ahora venga a Bucovina y regrese mañana o al día siguiente; mejor al día siguiente.

Mientras hablaba, los caballos comenzaron a piafar y a relinchar, y a encabritarse tan salvajemente que el cochero tuvo que sujetarlos con firmeza. Entonces, en medio de un coro de alaridos de los campesinos que se persignaban apresuradamente, apareció detrás de nosotros una calesa, nos pasó y se detuvo al lado de nuestro coche. Por la luz que despedían nuestras lámparas, al caer los rayos sobre ellos, pude ver que los caballos eran unos espléndidos animales, negros como el carbón. Estaban conducidos por un hombre alto, con una larga barba grisácea y un gran sombrero negro, que parecía ocultar su rostro de nosotros. Sólo pude ver el destello de un par de ojos muy brillantes, que parecieron rojos al resplandor de la lámpara, en los instantes en que el hombre se volvió a nosotros. Se dirigió al cochero:

-Llegó usted muy temprano hoy, mi amigo.

El hombre replicó balbuceando:

-El señor inglés tenía prisa.

Entonces el extraño volvió a hablar:

-Supongo entonces que por eso usted deseaba que él siguiera hasta Bucovina. No puede engañarme, mi amigo. Sé demasiado, y mis caballos son veloces.

Y al hablar sonrió, y cuando la luz de la lámpara cayó sobre su fina y dura boca, con labios muy rojos, sus agudos dientes le brillaron blancos como el marfil. Uno de mis compañeros le susurró a otro aquella frase de la "Leonora" de Burger:

"Denn die Todten reiten schnell"

(Pues los muertos viajan velozmente)

El extraño conductor escuchó evidentemente las palabras, pues alzó la mirada con una centelleante sonrisa. El pasajero escondió el rostro al mismo tiempo que hizo la señal con los dos dedos y se persignó.

-Dadme el equipaje del señor -dijo el extraño cochero.

Con una presteza excesiva mis maletas fueron sacadas y acomodadas en la calesa. Luego descendí del coche, pues la calesa estaba situada a su lado, y el cochero me ayudó con una mano que asió mi brazo como un puño de acero; su fuerza debía ser prodigiosa. Sin decir palabra agitó las riendas, los caballos dieron media vuelta y nos deslizamos hacia la oscuridad del desfiladero. Al mirar hacia atrás vi el vaho de los caballos del coche a la luz de las lámparas, y proyectadas contra ella las figuras de mis hasta hacia poco compañeros, persignándose. Entonces el cochero fustigó su látigo y gritó a los caballos, y todos arrancaron con rumbo a Bucovina. Al perderse en la oscuridad sentí un extraño escalofrío, y un sentimiento de soledad se apoderó de mí.

Pero mi nuevo cochero me cubrió los hombros con una capa y puso una manta sobre mis rodillas, hablando luego en excelente alemán:

-La noche está fría, señor mío, y mi señor el conde me pidió que tuviera buen cuidado de usted. Debajo del asiento hay una botella de slivovitz, un licor regional hecho de ciruelas, en caso de que usted guste... Pero yo no tomé nada, aunque era agradable saber que había una provisión de licor. Me sentí un poco extrañado, y no menos asustado. Creo que si hubiese habido otra alternativa, yo la hubiese tomado en vez de proseguir aquel misterioso viaje nocturno.

El carruaje avanzó a paso rápido, en línea recta; luego dimos una curva completa y nos internamos por otro camino recto. Me pareció que simplemente dábamos vuelta una y otra vez sobre el mismo lugar; así pues, tomé nota de un punto sobresaliente y confirmé mis sospechas. Me hubiese gustado preguntarle al cochero qué significaba todo aquello, pero realmente tuve miedo, pues pensé que, en la situación en que me encontraba, cualquier protesta no podría dar el efecto deseado en caso de que hubiese habido una intención de retraso. Al cabo de un rato, sin embargo, sintiéndome curioso por saber cuánto tiempo había pasado, encendí un fósforo, y a su luz miré mi reloj; faltaban pocos minutos para la medianoche. Esto me dio una especie de sobresalto, pues supongo que la superstición general acerca de la medianoche había aumentado debido a mis recientes experiencias. Me quedé aguardando con una enfermiza sensación de ansiedad.

Entonces un perro comenzó a aullar en alguna casa campesina más adelante del camino. Dejó escapar un largo, lúgubre aullido, como si tuviese miedo. Su llamado fue recogido por otro perro y por otro y otro, hasta que, nacido como el viento que ahora pasaba suavemente a través del desfiladero, comenzó un aterrador concierto de aullidos que parecían llegar de todos los puntos del campo, desde tan lejos como la imaginación alcanzase a captar a través de las tinieblas de la noche. Desde el primer aullido los caballos comenzaron a piafar y a inquietarse, pero el cochero les habló tranquilizándolos, y ellos recobraron la calma, aunque temblaban y sudaban como si acabaran de pasar por un repentino susto. Entonces, en la lejana distancia, desde las montañas que estaban a cada lado de nosotros, llegó un aullido mucho más fuerte y agudo, el aullido de los lobos, que afectó a los caballos y a mi persona de la misma manera, pues estuve a punto de saltar de la calesa y echar a correr, mientras que ellos retrocedieron y se encabritaron frenéticamente, de manera que el cochero tuvo que emplear toda su fuerza para impedir que se desbocaran. Sin embargo, a los pocos minutos mis oídos se habían acostumbrado a los aullidos, y los caballos se habían calmado tanto que el cochero pudo descender y pararse frente a ellos. Los sobó y acarició, y les susurró algo en las orejas, tal como he oído que hacen los domadores de caballos, y con un efecto tan extraordinario que bajo estos mimos se volvieron nuevamente bastante obedientes, aunque todavía temblaban. El cochero tomó nuevamente su asiento, sacudió sus riendas y reiniciamos nuestro viaje a buen paso.

Esta vez, después de llegar hasta el lado extremo del desfiladero, repentinamente cruzó por una estrecha senda que se introducía agudamente a la derecha.

Pronto nos encontramos obstruidos por árboles, que en algunos lugares cubrían por completo el camino, formando una especie de túnel a través del cual pasábamos. Y además de eso, gigantescos peñascos amenazadores nos hacían valla a uno y otro lado.

A pesar de encontrarnos así protegidos, podíamos escuchar el viento que se levantaba, pues gemía y silbaba a través de las rocas, y las ramas de los árboles chocaban entre sí al pasar nosotros por el camino. Hizo cada vez más frío v una fina nieve comenzó a caer, de tal manera que al momento alrededor de nosotros todo estaba cubierto por un manto blanco. El aguzado viento todavía llevaba los aullidos de los perros, aunque éstos fueron decreciendo a medida que nos alejábamos. El aullido de los lobos, en cambio, se acercó cada vez más, como si ellos se fuesen aproximando hacia nosotros por todos lados. Me sentí terriblemente angustiado, y los caballos compartieron mi miedo. Sin embargo, el cochero no parecía tener ningún temor; continuamente volvía la cabeza hacia la izquierda y hacia la derecha, pero yo no podía ver nada a través de la oscuridad.

Repentinamente, lejos, a la izquierda, divisé el débil resplandor de una llama azul. El cochero lo vio al mismo tiempo; inmediatamente paró los caballos y, saltando a tierra, desapareció en la oscuridad. Yo no sabía qué hacer, y mucho menos debido a que los aullidos de los lobos parecían acercarse; pero mientras dudaba, el cochero apareció repentinamente otra vez, y sin decir palabra tomó asiento y reanudamos nuestro viaje. Creo que debo haberme quedado dormido o soñé repetidas veces con el incidente, pues éste se repitió una y otra vez, y ahora, al recordarlo, me parece que fue una especie de pesadilla horripilante. Una vez la llama apareció tan cerca del camino que hasta en la oscuridad que nos rodeaba pude observar los movimientos del cochero. Se dirigió rápidamente a donde estaba la llama azul (debe haber sido muy tenue, porque no parecía iluminar el lugar alrededor de ella), y tomando algunas piedras las colocó en una forma significativa. En una ocasión fui víctima de un extraño efecto óptico: estando él parado entre la llama y yo, no pareció obstruirla, porque continué viendo su fantasmal luminosidad. Esto me asombró, pero como sólo fue un efecto momentáneo, supuse que mis ojos me habían engañado debido al esfuerzo que hacía en la oscuridad. Luego, por un tiempo, ya no aparecieron las llamas azules, y nos lanzamos velozmente a través de la oscuridad con los aullidos de los lobos rodeándonos, como si nos siguieran en círculos envolventes.

Finalmente el cochero se alejó más de lo que lo había hecho hasta entonces, y durante su ausencia los caballos comenzaron a temblar más que nunca y a piafar y relinchar de miedo. No pude ver ninguna causa que motivara su nerviosismo, pues los aullidos de los lobos habían cesado por completo; pero entonces la luna, navegando a través de las negras nubes, apareció detrás de la dentada cresta de una roca saliente revestida de pinos, y a su luz vi alrededor de nosotros un círculo de lobos, con dientes blancos y lenguas rojas y colgantes, con largos miembros sinuosos y pelo hirsuto. Eran cien veces más terribles en aquel lúgubre silencio que los rodeaba que cuando estaban aullando. Por mi parte, caí en una especie de parálisis de miedo. Sólo cuando el hombre se encuentra cara a cara con semejantes horrores puede comprender su verdadero significado. De pronto, todos los lobos comenzaron a aullar como si la luz de la luna produjera un efecto peculiar en ellos. Los caballos se encabritaron y retrocedieron, y miraron impotentes alrededor con unos ojos que giraban de manera dolorosa; pero el círculo viviente de terror los acompañaba a cada lado; forzosamente tuvieron que permanecer dentro de él. Yo le grité al cochero que regresara, pues me pareció que nuestra última alternativa era tratar de abrirnos paso a través del círculo, y para ayudarle a su regreso grité y golpeé a un lado de la calesa, esperando que el ruido espantara a los lobos de aquel lado y así él tuviese oportunidad de subir al coche.

Cómo finalmente llegó es cosa que no sé; pero escuché su voz alzarse en un tono de mando imperioso, y mirando hacia el lugar de donde provenía, lo vi parado en medio del camino. Agitó los largos brazos como si tratase de apartar un obstáculo impalpable, y los lobos se retiraron, justamente en esos momentos una pesada nube pasó a través de la cara de la luna, de modo que volvimos a sumirnos en la oscuridad. Cuando pude ver otra vez, el conductor estaba subiendo a la calesa y los lobos habían desaparecido. Todo esto fue tan extraño y misterioso que fui sobrecogido por un miedo pánico, y no tuve valor para moverme ni para hablar. El tiempo pareció interminable mientras continuamos nuestro camino, ahora en la más completa oscuridad, pues las negras nubes oscurecían la luna. Continuamos ascendiendo, con ocasionales períodos de rápidos descensos, pero ascendiendo la mayor parte del tiempo. Repentinamente tuve conciencia de que el conductor estaba deteniendo a los caballos en el patio interior de un inmenso castillo ruinoso en parte, de cuyas altas ventanas negras no salía un sólo rayo de luz, y cuyas quebradas murallas mostraban una línea dentada que destacaba contra el cielo iluminado por la luz de la luna.

Cetatea Suceava – CSM Ploiesti 2-2

Suceveni sunt la primul meci fara victorie, dar totusi au jucat impotriva liderului clasamentului, care pana acum pierduse un singur meci, deci rezultatul este destul de bun mai ales daca ne gandim ca ploiesteni au egalat spre sfarsitul meciului.
Golurile au fost inscrise pentru Cetatea de Homneac (42) si Nicolau (76) iar pentru oaspeti a punctat Gafiţa (53) si Păun (87).
Dupa acest rezultat CSM ramane pe primul loc cu un avantaj de un punct, iar Cetatea pe locul 10 la distanta de 1 punct fata de Stiinta Bacau, care joaca maine.

Liga 3 Seria 1 Rezultate etapa 8

CSM Focsani -Laminorul Roman-0-0
FCM Bacau II -Otelul II Galati-1-3
CFR Suceava-Ceahlaul II Piatra-Neamt-2-1
CSM Ramnicu-Sarat -Aerostar Bacau-0-0
Willy Bacau -Cetatea Targu-Neamt-3-1
Petrolul Berca -FC Panciu-1-2
Poli II Iasi -CFR Pascani-3-0
FC Barlad -Pambac Bacau-1-2
Raraul Campulung Moldovenesc -CS Luceafarul Mihai Eminescu

Ajutoare pentru sinistraţii din Rădăuţi - Prut






Sinistraţii din localitatea Rădăuţi - Prut, loviţi de soartă în urma inundaţiilor care au afectat grav localitatea la sfîrşitul lunii august, au primit, ieri, ajutoare din partea braşovenilor.

Este vorba de 10 tone de grîu şi un camion plin cu alimente şi pături donate de oamenii din Parohia Bisericii de Lemn „Înălţarea Domnului“, din Centrul Civic. Cei care s-au ocupat de acţiunea umanitară spun că au strîns toate aceste bunuri cu ajutorul credincioşilor din cadrul parohiei şi cu sprijinul unei familii din Braşov care a donat 10 tone de grîu. „Prin bunăvoinţa unei familii de credincioşi din parohia noastră, care a dorit pentru început să doneze 10 tone de grîu, am reuşit să aducem un strop de bucurie pe feţele celor loviţi crunt de soartă. Văzînd bunăvoinţa dînşilor, am înţeles că şi parohia trebuie să se implice în acest sens, şi a organizat şi ea o colectare de bunuri. Am adunat alimente (zahăr, făină, ulei, conserve de carne), haine, bani şi pături. Dat trebuie menţionat că toate lucrurile sînt noi. Nu am strîns lucruri pe care le-au lăsat alţii. Mulţumim tuturor celor care ne-au ajutat, donatorilor cît şi persoanelor din cadrul Consiliului Parohial, care s-au ocupat de strîngerea lucrurilor. Acţiunea a început duminică, iar astăzi (ieri - n.r.) ea s-a terminat, deoarece dorim să le trimitem parohiei de la Rădăuţi -Prut, cea mai afectată localitate din nordul Botoşaniului. Grîul, am discutat cu cei de acolo va merge mai întîi la moara din Dorohoi. Iar parohul de la Parohia din Rădăuţi - Prut se va ocupa ca, pînă la terminarea grîului, să trimită pîine zilnic gratuit acestor oameni necăjiţi. Sperăm ca şi în viitor să reuşim să mai facem astfel de acţiuni. Pentru că aceşti oameni chiar au nevoie de noi. Mulţumim Bunului Dumnezeu că ne-a ajutat. Bunul Dumnezeu să le dea sănătate şi să le răsplătească jertfa tuturor“, a spus Victor Neamţu (foto dreapta), parohul Bisericii de Lemn „Înălţarea Domnului“. Valoarea bunurilor trimise ieri sinistraţilor este de 150 milioane de lei vechi.

Peste 200.000 de români vor cumpãra sejururi de Crãciun si Revelion, în crestere cu 25%


Peste 200.000 de români vor petrece în acest an sãrbãtorile de iarnã prin intermediul agentiilor de turism, cu 25% mai multi decât anul trecut, în conditiile în care 70% dintre acestia vor opta pentru sejururi destinatii interne, potrivit datelor ANAT. "Numãrul românilor care vor alege destinatii interne va fi de circa 140.000, în crestere cu 10-15% fatã de 2007. Din totalul cifrelor, 25-30% vizeazã perioada Crãciunului, iar restul Anul Nou. Pe partea de extern, dacã în 2007 estimam un numãr de 40.000 de români care achizitionau pachete pentru vacantele în strãinãtate, anul acesta volumul acestora a crescut cu peste 30%, raportul fiind de 1-3 în favoarea României", a declarat purtãtorul de cuvânt al Asociatiei Nationale a Agentiilor de Turism (ANAT), Traian Bãdulescu. În ceea ce priveste turistii strãini care vor veni în România în perioada sãrbãtorilor de iarnã, numãrul acestora se mentine si în acest an inferior celui al românilor care pleacã în strãinãtate. "Nici anul acesta de Revelion nu stãm bine la capitolul incoming, cifrele fiind mai mici fatã de cele pe outgoing. În general, turistii vin din Europa Occidentalã, Marea Britanie, Spania, Franta, Germania, Italia, dar si SUA si Japonia, cu toate cã în aceste tãri procentajul este mult mai mic. Acestia aleg în vacantele lor sã se cazaze de obicei la pensiunile rurale", a adãugat Bãdulescu. Majoritatea turistilor strãini care îsi petrec vacantele de iarnã în România se vor îndrepta si în acest an spre Maramures si Bucovina, dar si spre Valea Prahovei, Poiana Brasov, Câmpulung Moldovenesc sau Borsa. Aceeasi situatie se remarcã si în cazul clientilor români, ale cãror preferinte nu s-au modificat fatã de anii anteriori. Cele mai cãutate destinatii rãmân Valea Prahovei, Poiana Brasov, Predeal si zona Bran-Moeciu, iar pe partea de extern, Austria, urmatã de zona montanã a Bulgariei, destinatie pentru care cererea a crescut mult fatã de 2007. De asemenea, un numãr important de români se îndreaptã spre statiuni din Italia, Franta si Elvetia, în timp ce o parte dintre ei aleg tãri mai calde, precum Egipt, Grecia, Turcia si Tunisia. Orasele europene sunt si ele la mare cãutare, printre acestea înscriindu-se Parisul, Barcelona, Praga, Lisabona sau Viena. Potrivit datelor agentiilor de turism, circa 1.000 de turisti români vor petrece în acest an sãrbãtorile de iarnã în insulele Maldive, Cuba sau Bora Bora. "Agentiile de turism fac tot posibilul sã pãstreze preturile pachetelor turistice de anul trecut, de aceea tarifele nu vor înregistra cresteri majore, ci doar de circa 10-20%, si asta pe fondul cresterii preturilor la combustibil", a spus Bãdulescu. El a adãugat cã o noutate pentru acest an o reprezintã faptul cã agentiile de turism au început sã colaboreze mult mai bine cu proprietarii de pensiuni, care si-au dat seama cã în acest fel îsi pot promova mai bine ofertele. În acest an, un sejur în pensiunile din reteaua ANTREC (Asociatia Nationalã de Turism Rural, Ecologic si Cultural) costã 250-600 euro de persoanã, de Crãciun si Revelion, în functie clasificarea si servicii. "Întotdeauna ofertele mai scumpe, cu cazare la patru-cinci margarete, sunt cele mai solicitate", a precizat Maria Stoian, presedinte de onoare ANTREC. Reprezentantii turismului rural sunt de pãrere cã din totalul turistilor care îsi vor petrece vacantele pe Valea Prahovei, aproximativ 85% vor fi români, numãrul strãinilor fiind mai mare în perioada Crãciunului, decât de Anul Nou. Potrivit directorului agentiei Eximtur, Radu Morariu, numãrul turistilor care au cumpãrat deja pachete în destintii din tarã este încã mic deoarece procesul de contractare a locurilor este încã în curs. "Sub aspectul pregãtirii ofertei de iarnã vom insista pe lângã prestatorii interni de servicii hoteliere si de cazare ca începând cu anul viitor sã lanseze încã din varã ofertele de pret, în asa fel încât sã putem iesi mult mai devreme cu ofertele pe piatã, în beneficiul tuturor pãrtilor implicate, inclusiv clienti", a adãugat Morariu.

Nechifor, îngrijorat de scăderea populaţiei României

Involuţie demografică


Prim- vicepreşedintele organizaţiei judeţene Suceava a PSD, europarlamentarul Cătălin Nechifor, trage un semnal de alarmă vizavi de scăderea populaţiei României, ceea ce, în opinia lui, va crea mari probleme pe piaţa muncii. Nechifor a arătat că potrivit datelor Oficiului European de Statistică- EUROSTAT, populaţia României a scăzut cu 4,5% în ultimii zece ani, adică un milion de locuitori, de la 22,5 milioane la 21,5 milioane. „Este un lucru foarte trist pentru România, o ţară care se află în dezvoltare, cu o creştere economică susţinută şi care riscă în următorii ani să rămână cu o populaţie mică, subdimensionată faţă de potenţialul economic şi social şi cu o populaţie foarte îmbătrânită”, a spus Nechifor. Europarlamentarul social democrat a menţionat că, în condiţiile în care se menţine acest ritm de scădere demografică, în 2025 populaţia României va ajunge la 16 milioane de locuitori. Datele EUROSTAT, a subliniat Nechifor, arată că România se află pe locul patru în Uniunea Europeană, ca ritm de descreştere a populaţiei fiind depăşită de Bulgaria, Letonia şi Lituania. „Foarte multe state europene reuşesc în prezent să-şi crească numărul populaţiei. Cipru a avut o evoluţie pozitivă demografică de 16,9% urmat de Luxembourg cu 14,2%. Din date neoficiale- pentru că din păcate Departamentul pentru românii de pretutindeni nu are date oficiale -putem estima că în prezent au emigrat circa patru milioane de români, care s-au stabilit în UE şi SUA. Dintre aceştia cel puţin un milion sunt fără forme legale de şedere în ţările respective”, a spus Nechifor. El a subliniat că Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie propune ca soluţie de rezolvare a acestei probleme privind evoluţia demografică a României atragerea de muncitori din ţări cu profil cultural apropiat, calificarea şi recalificarea forţei de muncă disponibile, în special a femeilor din mediul rural.

Scandal la Cetatea Suceava


După ce a alergat după arbitru, Pană a fost scos cu greu  de pe teren de un secund, iar Florin Ghimbășan a fost păzit la final de poliția locală

După ce a alergat după arbitru, Pană a fost scos cu greu de pe teren de un secund, iar Florin Ghimbășan a fost păzit la final de poliția locală

Suspendat nouă etape după ce l-a înjurat pe arbitrul Bogdan Hârlab la meciul de Cupă, tehnicianul Cetăţii Suceava, Marian Pană, a urmărit ieri din tribună derby-ul, cu CSM Ploieşti, scor 2-2. Asta doar până în minutul 87. Atunci, centralul Florin Ghimbăşan a inventat o lovitură liberă pentru prahoveni în apropierea careului de 16 metri al Sucevei. Într-un moment în care toată lumea era ocupată cu parlamentări, iar Ghimbăşan era cu spatele la fază, Brujan i-a pasat scurt lui Păun, care a înscris din poziţie de unu la unu cu Roheţki. Validarea golului a inflamat brusc spiritele pe Areni, spectatorii s-au urcat pe garduri, iar Pană a coborât pe gazon pentru a cere socoteală brigăzii de arbitri. După ce a revenit cu greu în tribună, tehnicianul şi-a continuat asaltul asupra arbitrilor, fiind oprit de scutieri.


Marian Pană: „Mi-a ajuns cuțitul la os!“


La conferinţa de presă, Pană s-a descărcat nervos, atacând voalat chiar și propria conducere. „Sunt foarte supărat din cauza unui şir de probleme cu care eu nu m-am mai confruntat în carieră. Ne-au fost anulate două victorii în Cupa României obţinute prin munca mea şi a băieţilor, tot dintr-o neglijenţă am pierdut cu 3-0 la masa verde meciul din campionat cu Progresul. Apoi am primit o suspendare de nouă etape pentru că mi-am permis să-mi apăr munca în faţa unui arbitru. Ştiu că am greşit pentru că am intrat pe teren azi (n.r. - ieri), la meciul cu CSM Ploieşti, dar vă spun sincer că mi-a ajuns cuţitul la os şi n-am mai rezistat”, a precizat antrenorul Cetăţii.

Păţaniile lui Pană la Suceava

În meciul Progresul – Suceava (1-0), Pană l-a folosit pe Alexandru Buhuş, împrumutat de la Poli Iaşi, care iniţial primise trei etape de suspendare în campionatul de juniori.

După ce a stat trei etape în Liga a II-a, Buhuş a fost băgat pe teren în runda a IV-a, cu Progresul, dar el trebuia să-şi ispăşească suspendarea în Campionatul de juniori.

VERDICT: 3-0 pentru Progresul la masa verde
În meciul de Cupă din turul IV, cu Ceahlăul (1-0), Suceava nu a folosit niciun junior, conform regulamentului, şi a fost exclusă din competiţie, dar după ce trecuse şi de turul V, 1-0 cu FC Botoşani.

Contestaţia a fost făcută la FRF de către FC Botoşani! VERDICT: Cetatea, eliminată din Cupă!

"Excluderea din Cupă a creat oarece tensiuni, dar nu există niciun conflict între mine și Pană" - Dumitru Moldovan, președinte Cetatea Suceava

vineri, 3 octombrie 2008

Cetatea Suceava pierde la "masa verde" in Cupa Romaniei

Cetatea Suceava pierde la "masa verde" in Cupa Romaniei

Comisia de Disciplină a Federaţiei Române de Fotbal a decis miercuri ca jocul dintre Cetatea Suceava şi Ceahlăul Piatra-Neamţ, din cadrul fazei a patra a Cupei României s-a omologat cu scorul de 3-0 pentru echipa nemţeană, deoarece sucevenii nu au folosit un junior în teren pe parcursul jocului, conform ROAF.

Beneficiara acestei decizii este FC Botoşani, echipă care a depus memoriul în cauză şi care va lua locul sucevenilor în şaisprezecimilor Cupei României. Cetatea Suceava învinsese pe FC Botoşani u scorul de 1-0, în faza a cincea a competiţiei.

În şaisprezecimi, pe 15 octombrie, de la ora 14:30, FC Botoşani va juca pe teren propriu cu Gloria Buzău.

Cetatea Suceava pierde la "masa verde" în Cupa României

Comisia de Disciplină a FRF a decis ca jocul dintre Cetatea Suceava şi Ceahlăul Piatra Neamţ, din faza a patra a Cupei României, să fie omologat cu scorul de 3‑0 pentru echipa nemţeană, deoarece sucevenii nu au folosit un junior în teren pe parcursul jocului.

Beneficiara acestei decizii este FC Botoşani, echipă care a depus memoriul în cauză şi care va lua locul sucevenilor în şaisprezecimile Cupei. Cetatea învinsese pe FC Botoşani cu scorul de 1‑0, în faza a cincea a competiţiei. Astfel, pe 15 octombrie, de la ora 14.30, FC Botoşani va juca pe teren propriu cu Gloria Buzău.