marți, 18 decembrie 2007

Românii subdunãreni în paginile revistei Luceafãrul: Andrei Şaguna

Luceafărul, revista studenţilor români din Ungaria şi Transilvania, aflaţi sub ocupaţie străină, a dovedit un constant şi firesc interes faţă de fraţii lor din Bucovina, Basarabia, Bulgaria, Grecia, Macedonia, Alba-nia, Serbia şi Croaţia. Mai bine de-cât ei, puteau să simtă ce înseamnă persecuţia naţională la care au fost şi sunt şi astăzi supuşi românii aflaţi dincolo de graniţele ţării.

Numărul 21/1903 aminteşte că “Asociaţiunea s-a ocupat odată de frumoasa idee a unui album etno-grafic”; în vederea realizării lui, Luceafărul publică două fotografii cu portul comuna Glogon, cercul Panciova, fotografii trimise de chi-mistul Teodor Filipaşcu din Sara-jevo, “redactorii cerând fotografilor să le trimită asemenea lucrări din acele părţi”. Iată interesul deosebit dovedit faţă de românimea sud-dunăreană.

Sub titlul Monument de limbă, cronica Luceafărului (23/1903) notează cartea lui Branislav Gh. Nuşici, o descriere a regiunii Cosovo, apărută la Novisad în 1803, care cuprind o relatare privitoare la clopot din turnul cu orologiu din Priştina, pe care se află inscripţia: “acest clopot l-a făcut dumnealui jupan Ion Moldovan 1764”, de unde putem afla că aici trăiau români care astăzi nu mai sunt, au fost dez-naţionalizaţi.

În nr. 6/1909 Gh. Tulbure scrie un amplu ostiar privitor la Colo-niile macedoromâne din Ungaria şi tinereţea mi-tropolitului Şaguna. Ăici se spune: “pe la anul 1815 treizeci şi mai bine femei macedoromâne din Gesta, povăţuite de dragostea pentru progresul cultural al consân-genilor lor, se constituie într-o socie-tate sau reuniune, al cărei scop era de a sprijini opera românismului”(p. 129). Ele şi-au propus sporirea acţiunilor pentru a susţine şcoala şi învăţătorii şi să acorde burse studen-ţilor macedoromâni “distinşi la învăţătură”.

Din acest prim pasaj reţinem că în capitala Ungariei exista o colonie de români- suddunăreni, că aceştia aveau o bună stare materială, erau organizaţi şi îndrăgeau cultura, în felul acesta “deputaţiunea admi-nistrativă a fondului naţional şcolar de rit greco-neunit aducea la cunoş-tinţa celorlalte comunităţi macedo-nene nobila şi generosa întreprin-dere a femeilor din Pesta”, ceea ce întăreşte cunoscuta afirmaţie ca în Transilvania, Ungaria şi Austria existau foarte multe familii macedo-române. Aceleaşi frumoase cuvinte meritate de laudă la adresa societăţii femeilor macedoromâne din Pesta se întâlneşte şi în broşura tipărită în 1819 la Buda şi datorată lui Petrovici: Nenjatres Gesche-ma den Herrn und Fraten BUrger und BUrgeriNNen walachischer Nazion zu Pest - von Petrovics. Această broşură mai cuprinde “între altele o odă lungă în care cu prilejul Anului nou se preamăresc străduinţele românilor din Pesta” care nu precu-peţesc nimic spre “a jertfi pentru cultura limbii şi sădirea ştiinţei în şcoala lor”. Nu se ştie însă cât timp a funcţionat acesta societate. Se ştie cu certitudine că “cea dintâi preşe-dinta a fost Elena Grabovski, mătu-şă a lui Şaguna, după care a urmat Maria Roza şi Maria Nicolici”. Con-cluzia lui Gh. Tulbure este aceea că întreaga colonie macedoromână din Pesta, la începutul secolului al XIX-lea “era deja un factor însemnat al vieţii noastre bisericeşti, sociale şi culturale, între membrii acestei colonii găsim o seamă, care s-au ilustrat chiar ca sprijinitori darnici ai mişcării literare româneşti”. Saloanele aristocratice ale bogatului Atanasiu Grabovski, “unchiul după mamă al lui Şaguna”, era locul de întâlnire al celor mai de seamă inte-lectuali ai românilor. Aici se aduna deseori Petru Maior şi Samuil Micu, entuziaştii V. Bojinca, I. Neagoe, T. Aron şi I. Teodorovici care, aplecându-se asupra limbii latine şi istoriei neamului nostru, au reînviat conştiinţa naţională animată de gloriosa obârşie “a limbii şi naţiunii româneşti”. Din îndemnul şi pe cheltuiala acestor mecenaţi români macedoneni s-au tipărit foarte multe cărţi, reviste şi calendare româneşti. Aşa este un Apendice al lui Teodor Aron la Istoria pentru începutul românilor în Dacia a lui P. Maior, care poartă dedicaţie mecenatului Atanasiu Grabovski de Apadia care a fost fruntaşul mişcării pentru intro-ducerea limbii române în oficierea serviciului divin în biserica greco-română din Pesta. Deosebit de im-portantă ni se pare observaţia auto-rului articolului în sensul că mece-natul Grabovski întreţinea legături cordiale sau chiar amicale cu repre-zentanţi din înalta societate, ma-ghiari, cu episcopii ortodocşi şi boieri din ţară, din România, cum e familia Goleştilor. Pentru renumele său, “acest bun român a cărui casă era un adevărat locaş de religio-zitate, cultură şi naţionalism”, a fost numit de împăratul Francisc I din Viena, “nobil de Apadia”.

Tot de aici aflăm că învăţătorul Ştefan Popovici din Pesta îi închină de ziua onomastică o odă acrostih.

Obligatoriu este să amintim şi alte familii macedoromâne: Mutovski, Muciu, Economu, Dina, Vumba, Mocsonyi, “pentru a aprecia după vrednicie influenţa binefăcătoare şi rolul important al coloniştilor mace-doromâni în istoria dezvolării noas-tre culturale”, spune Gh. Tulbure, pe drept cuvânt.

Dureros este doar - spune pe bună dreptate autorul articolului, şi o dată cu el, şi noi - că aceste distinse şi generoase familii s-au pierdut, s-au stins, “contopindu-se mai ales prin căsătorii cu elementul german şi unguresc în mijlocul căruia au trăit”. Mai amintim că tot aşa s-a pierdut şi colonia românilor din Viena. Cu regret trebuie să constatăm că românii, din nefericire, se deznaţionalizează foarte uşor, ceva ce nu se întâmplă parcă şi cu alte etnii. Unul din mijloacele de dezna-ţionalizare a românilor îl constituie căsătoriile cu elementul străin (ger-man, unguresc, sârbesc, bulgar, gre-cesc, albanez, croat, ucrainean, ru-sesc etc.). Cu durere notează Gh. Tulbure, “din bogatele colonii macedoromâne, astăzi abia se mai pot găsi câţiva descendenţi răzleţi prin parochiile greco-sârbeşti gata a se desfiinţa din oraşele Ungariei, care şi aceştia cu greu îşi mai recunosc originea străbunilor lor”. Este relatată în continuare biografia lui Andrei Şaguna, descendentul unei asemenea familii de aromâni, originară din Mişcolţ. Chiar şi Naum, tatăl viitorului prelat, a trecut la religia romano-catolică. Aşa se face că episcopul Fischer din Eger a obligat pe copilul lui Naum, viitorul Andrei Şaguna, să crească în spiritul şi limba papistaşă. Copilul este adus de la Pesta la Mişcolţ şi îndepărtat de religia şi limba sa română. Graţie influenţei binefăcă-toare a mamei sale, copilul va reveni la ortodoxia română. La această hotărîre a contribuit şi influenţa benefică a unchiului său Grabovski, în casa căruia a prins dragoste pentru limba şi literatura română, pentru cultura poporului său. Mândru de originea nobilă a poporului român din care făcea parte, şcolarul Şaguna cunoaşte suferinţa românimii şi i se deşteaptă dorinţa de a lupta pentru scrutarea şi uşurarea sorţii acestui blând, răbdător şi înţelept popor: românii. Aşa se face că sufletul lui Şaguna a fost format din substratul sentimentului religios şi al celui naţional. Însoţite de “ o neîntrecută agerime spirituală şi o rară sârguinţă la muncă”, aceste trăsături psihice vor constitui zes-trea de suflet cu care va porni în viaţă viitorul apărător al românimii. Deşi era uşor “să ajungă la o pozi-ţiune înaltă”, Şaguna “nu se lasă ispitit de perspectivele, care i se deschideau în viitor”, cu preţul re-nunţării la legea naţională. El nu putea uita “cuvintele de hulă şi dispreţ la adresa poporului româ-nesc de la colegii săi”. Acest fapt l-a determinat să accepte propunerea episcopului român Manuilovici din Vârşet ca tânărul Şaguna să se de-dice carierei preoţeşti. Hotărârea lui Şaguna de a intra în rândul clerului provine din “educaţia religioasă de acasă”, din înclinarea sa proprie şi mai ales din convingerea că în felul acesta el va fi în mijlocul poporului său cu care s-a identificat întreaga sa viaţă.

Astăzi, mii şi zeci de mii de ro-mâni sunt obligaţi să muncească în străinătate pentru dolari şi euro sau preferă o poziţie politică bănoasă în ţară unei munci cinstite. Şaguna a ales “cărarea mai spinoasă a călu-găriei” în locul măririlor deşarte lu-meşti. Profesorul de teologie pentru sârbi la seminarul din Vârşet, secre-tarul consistoriului din Carlowitz culege date despre trecutul bisericii româneşti, aşa cum mărturiseşte în prefaţa manualului său: Elemen-tele dreptului canonic. Întreaga strădanie şi scopul vieţii sale, Şaguna le cuprinde în cuvintele de la hirotonirea sa ca episcop al românilor neuniţi din Transilvania în catredala din Carlowitz: “Tu, Doamne, ştii, că cătră scopul meu a alege doresc pe românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deştept…”. Gh Tulbure îşi încheie articolul consi-derând, pe drept cuvânt, că şi astăzi “ne încălzim la lumina strălucitoare a personalităţii” lui Şaguna “şi ne hrănim din roadele îmbelşugate ale străduinţelor sale”.

0 comentarii: