Bobby Fischer

De mic copil, ai mei m-au învăţat şah. Asta nu înseamnă că joc acum extraordinar, nici măcar nu cred că joc la nivel de categoria I, pentru că teoria nu m-a pasionat.

Primul care m-a învăţat pare să fi fost tata, câştigător, pe vremuri, al unui concurs de amatori din Bucureşti. Are un stil tâmpit. Dacă ai puţin habar de teorie, are el grijă să ţi-o scoată din cap, să mute aparent ilogic, să te bulverseze şi-apoi să te bată.

În timpul jocului cu progenitura lui de trei sau patru ani, nu ştia să se lase bătut. Când mi-a mâncat prima piesă, am făcut o criză de nervi, am trântit tabla, i-am zis că "eu nu mă mai joc, băi nene!" şi cam asta a fost în acea zi.

Dar mama l-a învăţat pe tata şah. Aşa zice ea, eu n-am fost de faţă. Mama juca pe vremuri la Voinţa Suceava, erau prin divizia B, pe-acolo prin frunte, şi se chinuiau să intre în A. Şi s-au tot chinuit că ratau mereu la mustaţă urcarea în primul eşalon.

A colindat mama toată ţara alături de club, mereu îmi povesteşte cu drag de acea perioadă.

Iar când vine vorba de mari şahişti... Bobby Fischer este preferatul ei.

Tocmai am aflat că Fischer a trecut în nefiinţă recent, pe 17 ianuarie a.c., prin urmare socot că, dacă un local precum Piranha a meritat aproape un întreg articol în blogul meu, Bobby Fischer merită cu atât mai mult.

Născut în SUA, Bobby Fischer a devenit campion mondial la şah în 1972 la Reykjavik, învingându-l la 29 de ani în acel meci care a făcut cu adevărat istorie pe marele maestru rus, Boris Spasski. Dominaţia sovietică luase sfârşit iar titlul mondial fusese smuls ruşilor. Un om a învins un imperiu.

Pentru că lumea nu-i înţelegea mutările, şahul nefiind un joc facil şi uşor de înţeles, însă lumea înţelegea faptul că un om din afara URSS a reuşit să-i învingă pe ruşi, dominatori absoluţi la şah în acea perioadă şi nu numai.

Fischer a fost un excentric, un om mai mult decât pretenţios. Deşi partida pentru titlu trebuia să se joace în Iugoslavia, pretenţiile sale au mutat-o în Islanda, la Reykjavik. A pierdut primul meci, nemulţumit fiind de poziţionarea camerelor de luat vederi, iar la a doua partidă nu s-a prezentat în semn de protest. Meciul a fost reluat doar după ce Boris Spasski a fost de acord cu disputarea întâlnirii într-o cameră departe de aparatele de filmat.

Prin 1962, Fischer s-a alăturat unei secte religioase care l-a falimentat din punct de vedere financiar şi care l-a determinat să crescă pretenţiile în vederea participării la concursuri. Dacă nu greşesc, una dintre ele era aceea de a nu disputa meciuri duminica.

La partide venea de multe ori cu cel puţin 15 minute întârziere şi ţinea în braţe o pisică bleagă pe care o tot mângâia, poftim de te concentrează dacă-i eşti adversar.

În 1975, Fischer a refuzat să-şi apere titlul mondial. După 20 de ani de la marele meci împotriva lui Spasski, în 1992, nevoia de bani l-a făcut să spargă embargoul impus Iugoslaviei şi să accepte 3,5 milioane de dolari care erau puşi la bătaie la Belgrad în vederea reeditării memorabilei întâlniri.

SUA l-a renegat şi la condamnat la 10 ani de închisoare iar Bobby Fischer a trăit ulterior în Ungaria, în Filipine, în Japonia iar în 2005 a primit cetăţenie Islandeză.

După cum scria într-un mod foarte frumos Maria Andrieş într-un articol din "Şapte seri"...

"...Şahul este viaţa, spunea Fischer. Nu armă ideologică, cum credeau ruşii. Nici sport excentric, cum încercau să-l facă să pară americanii. Remarcabil la Fischer e că a întors jocul spre sensul lui. Şahul este viaţa. Iar viaţa nu are limite, e liberă. Nu poate fi produsă şi întreţinută de maşini de propagandă. Sovieticii predau şahul în şcoli şi scoteau campioni pe bandă rulantă. Americanii încă nu-l descoperiseră. Fischer a ieşit miraculos la suprafaţă într-o lume avidă de campioni. Lacomă de staruri. Prea grăbită să aplaude fără să înţeleagă. Fischer le-a repudiat şi pe una, şi pe alta. Şi, ca orice răzvrătit care se respectă, nu şi-a găsit locul nicăieri, până la sfârşit."

A fost un om pe care adevăraţii iubitori ai şahului nu l-au uitat niciodată şi nici nu-l vor uita.