Mie mi-e simpatică doamna Eugenia. Sincer. Şoferiţă, patroană şi hangiţă de local în piaţă, femeie realizată, ce mai?
Despre performanţele ei artistice… ce să spun? Ce s-ar putea spune? O populară new-wave cu versuri manelistice şi clip tras în parcare la Kaufland şi în drum spre cimitir… eh! Mai are vreun rost sa intru în detalii? Chiar are? Vreau să spun că orice om sănătos la cap, care nu e nici manelar, nici prost obişnuit (adică nemanelar), nici om simplu aşa, de la noi de la ţară – orice om normal îşi dă seama şi singur de penibilul doamnei.
Dar e un penibil de-ăla simpatic. La care n-ai ce sa zici. Şi e o chestie cu care m-am obişnuit, ca florile de plastic şi ursuleţii şi păpuşile şi bibelourile puse ornamental în ferestre, pe canapele, pe dulapuri. E un kitsch din ăla pur românesc pe care l-am întâlnit aşa de des că aproape nici nu mă mai deranjează (exceptând culorile stridente), nu mă ofensează prea grav.
În fond, ce să le ceri oamenilor ăstora? Ei sunt gospodari, îşi văd de treaba lor, pe ici pe colo e şi câte unul care se mai laudă cu cât de gospodar e (în categoria asta intră şi doamna Eugenia), dar parcă nu-ţi vine să-i încui undeva şi să le dai foc. Nu-s proşti din ĂIA (scriu cu caps, ca în articolele lui creTzu… şi fac paranteze ca în articolele lui creTzu) pe care să vrei să-i castrezi ca să nu se reproducă neamul lor de cocalari.
Noroc, doamnă Eugenia. Vedeţi-vă de şoferie! Atâta timp cât n-o să vă aud la radio şi n-o să-mi bubuie vecinii sau căpşunarii comicăria aia de cântecel pe la stopuri sau pe mobil în autobuz, vă doresc spor şi mulţi clienţi la han.
M-am resemnat.