13/26 decembrie – pomenirea Sfîntului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei

De-a lungul timpului, cercetătorii au propus mai multe variante privind originea mitropolitului: grecească, macedoromână (sau meglenoromână) sau română. Ipoteza originii greceşti a fost abandonată. Dintr-o interpolare a sa în traducerea vieţii Sfîntului Evanghelist Luca, în care se vorbeşte succint despre istoria românilor de la sud şi nord de Dunăre, reiese că Dosoftei avea conştiinta că este român: “aceşti români a noştri să despart pre trii scaune: Moldova, Ţara Româneasca şi Ardealul. Mai este încă una, alăture de Ţara Grecească.” Conform dovezilor existente, viitorul mitropolit s-a născut la Suceava, în anul 1624, în preajma sărbătorii Sfîntului Dimitrie, primind din botez acest nume. Părinţii săi, Leontie şi Misira Barilă, binecredincioşi creştini, erau români de neam, avînd rude în Transilvania şi în ţinutul Liovului (Polonia).

Manuscrisele autografe ale mitropolitului care ni s-au păstrat dovedesc faptul că stăpînea bine cîteva limbi, avînd şi cunoştinţe temeinice despre gramaticile clasice. A studiat mai întîi acasă, cu dascăli provenind din mănăstirile Ţării de Jos, apoi la Iaşi, probabil la Colegiul de la Trei Ierarhi, înfiinţat în timpul domnitorului Vasile Lupu. În acest colegiu a avut posibilitatea să studieze, după părerea lui Nicolae Iorga, gramatica, retorica, dialectica, aritmetica, muzica, geografia, astronomia şi teologia. De aici se îndreaptă spre Liov, unde va studia la Şcoala Frăţiei Ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului”. Aici a învăţat, pe lîngă ucraineana, limbile clasice (greaca şi latina), slavona bisericească şi polona, devenind unul dintre poligloţii vremii. Revenind în Moldova, s-a călugărit la Mănăstirea Probota, deprinzînd învăţătura duhovnicească a rugăciunii, ascultării, smereniei şi nevoinţelor ascetice. În această mănăstire a exersat şi “meşteşugul” traducerii de texte în limba română.

Calităţile intelectuale şi duhovniceşti deosebite îl vor recomanda pentru cele mai înalte slujiri bisericeşti. Egumen al Mănăstirii Probota, este chemat în 1658 la înalta slujire a arhieriei, fiind numit Episcop de Huşi, iar un an mai tîrziu a trecut în scaunul vlădicesc de la Roman. După o păstorie de 11 ani la Roman, în 1671 a ajuns în scaunul de Mitropolit al Moldovei. În ciuda vremilor “nepaşnice pentru ţară”, cu dese schimbări de domnii şi repetate năvăliri străine, Mitropolitul Dosoftei şi-a desfăşurat cu devotament deosebit activitatea pastorală, devotament ce reliefează marea sa dragoste pentru Biserica Ortodoxă şi credincioşii săi.

Convingerea de căpătîi a marelui mitropolit a fost aceea că poporul trebuia să înţeleagă ceea ce se slujeste în biserică: “să-nţăleagă tot spăsenia lui Dumnedzău cu întreg înţăles”. Importanţa acestui lucru reiese din faptul că la acea vreme slujbele se ţineau fie în greceşte, fie în slavoneşte, limbi pe care poporul nu le mai înţelegea. Putem spune chiar că, din dragoste pentru păstoriţii şi conaţionalii săi, mitropolitul a “forţat mîna” Patriarhiei Constantinopolului, care la acea vreme nu aproba această inovaţie, argumentînd temeinic demersul său. De altfel, în Grecia şi în Rusia, chiar şi în zilele noastre se slujeşte în formele vechi ale acestor limbi, neînţelese de majoritatea populaţiei.

Cu ajutorul lui Nicolae Milescu, mitropolitul Dosoftei a obţinut de la patriarhul Ioachim al Moscovei o tiparniţă noua, cu ajutorul căreia a tipărit cele mai multe dintre lucrări. Toată viaţa mitropolitului a fost o trudă neîncetată pusă în slujba poporului şi a limbii româneşti, traducînd şi versificînd diferite cărţi de zidire duhovnicească. Dintre aceste lucrări amintim: Psaltirea în versuri, traducerea Dumnezeieştii Liturghii, Psaltirea de-nţăles, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, Molitvălnic de-nţăles, Parimiile de preste an, Viaţa şi petrecerea svinţilor s.a. Toate aceste scrieri au un profund caracter pastoral-misionar, “să tragă hirea omului cătră cetitul ei”. Istoricii şi criticii literari au demonstrat originalitatea şi frumuseţea limbii folosite de mitropolit, evidenţiind veleităţile sale cărturăreşti.

În 1686, în urma campaniei de retragere din Moldova, soldaţii polonezi au luat cu ei mulţime de pietre scumpe şi odoare din aur şi argint. Între ostatici s-a numărat şi mitropolitul, care a luat cu sine şi moaştele Sfîntului Ioan cel Nou de la Suceava, de teama profanării acestora. Aflat în Polonia, el a sperat mult timp ca se va putea întoarce în Moldova, în urma unei victorii definitive a creştinilor împotriva turcilor. Această perioadă a vieţii sale a fost una plină de greutăţi şi lipsuri. A rămas pînă în ultima clipă a vieţii devotat Ortodoxiei, într-un context în care presiunile şi propaganda greco-catolică erau fară scrupule. De asemenea, a inventariat cu grijă toate odoarele răpite de poloni, pentru a nu li se pierde urma. Efortul său a fost, din păcate, zadarnic, întrucît, după trecerea în împărăţia drepţilor, acestea s-au risipit. Moaştele Sfîntului Ioan cel Nou au ramas în Polonia pînă în 1783. Cu toate greutăţile îndurate, şi-a continuat activitatea de traducător. Departe de ţară, mitropolitul Dosoftei trece la cele veşnice la 13 decembrie 1693, iar din mărturiile călugărilor care l-au însoţit aflăm că şi-a cunoscut dinainte sfîrşitul. Blîndul ierarh Dosoftei a fost înmormîntat la Biserica “Naşterea Domnului” din Zolkiew, astăzi în Ucraina.