TEMA: „Familia de azi şi cerinţele educative.Consilierea şi educaţia părinţilor"
Educatoare: Irimescu Axenia Veronica
Grãdiniţa cu Program Normal Argel km.11,
Moldoviţa, jud. Suceava
PLANUL LUCRARII
CAPITOLUL I: Familia - element natural şi fundamental al societăţii
CAPITOLUL II: Reguli generale de educaţie
CAPITOLUL III: Familia - factor de socializare şi educaţie moralã
CAPITOLUL IV: Grãdiniţa şi familia - parteneri în educaţie
FAMILIA - ELEMENT NATURAL ŞI FUNDAMENTAL AL SOCIETĂŢII
Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art.16, „Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea statului”
Ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural destinat creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi, în special a copiilor – familia - trebuie să constituie un mediu de fericire, dragoste şi înţelegere. Educaţia copiilor trebuie să fie făcută în spiritul păcii, demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii, în spiritul protejării tradiţiilor şi valorilor culturale ale fiecărui popor.
Se ştie că nevoile fiinţei umane sunt complexe. Abraham Maslow vorbea despre nevoi fiziologice, nevoia de securitate, nevoia de afiliere (apartenenţă, acceptare, afecţiune), nevoia de stimă şi statut, nevoia de autorealizare.
CAPITOLUL II: Reguli generale de educaţie
CAPITOLUL III: Familia - factor de socializare şi educaţie moralã
CAPITOLUL IV: Grãdiniţa şi familia - parteneri în educaţie
FAMILIA - ELEMENT NATURAL ŞI FUNDAMENTAL AL SOCIETĂŢIIConform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, art.16, „Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea statului”
Ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural destinat creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi, în special a copiilor – familia - trebuie să constituie un mediu de fericire, dragoste şi înţelegere. Educaţia copiilor trebuie să fie făcută în spiritul păcii, demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii, în spiritul protejării tradiţiilor şi valorilor culturale ale fiecărui popor.
Se ştie că nevoile fiinţei umane sunt complexe. Abraham Maslow vorbea despre nevoi fiziologice, nevoia de securitate, nevoia de afiliere (apartenenţă, acceptare, afecţiune), nevoia de stimă şi statut, nevoia de autorealizare.
Piramida lui Abraham Maslow
1.nevoi fiziologice;
2.nevoia de securitate
3.nevoia de afiliere
4.nevoia de stimă şi statut
5.nevoia de autorealizare.
Într-o anumită măsură acestea au o bază comună cu cele ale animalelor, dar se diferenţiază net prin modelarea lor culturală.
Pãrinţii satisfac în primul rând nevoile elementare biologice (fiziologice) ale copiilor care se aflã pe nivelul cel mai de jos al ierarhiei lui Maslow.
Corpul uman are nevoie de somn, respiraţie, aer, mâncare, apă, cãldurã, îmbrăcăminte, adãpost, mişcare.
Copilul rămâne legat sub multe aspecte de părinţi, pentru mai mulţi ani. Viaţa copilului depinde de viaţa părinţilor.Ele sunt cele mai puternice, întrucât dacă sunt ameninţate, vor fi primele ce vor fi căutate pentru a fi satisfăcute. Sunt nevoi ce ţin chiar de supravieţuirea noastră.
Nevoi de securitate - protecţie (casă, haine, unelte, siguranţă în caz de pericole). De multe ori noi adulţii nu sunt foarte conştienţi de aceste nevoi, dar le conştientizeazã doar cand viaţa ne este ameninţată. Însă copiii tind să dea deseori semne de insecuritate şi au nevoie să se simtă în siguranţa.
Nevoi sociale, de apartenenţă la un grup: comuniune socială, comunicare, implicare în rezolvarea problemelor sociale, participare la viaţa comunităţii al cărei membru eşti, participarea la evenimentele sociale, nevoia de iubire şi afecţiune în familie şi din partea celor apropiaţi.
În acest fel, formarea şi educarea copilului pentru viaţă devine un lung travaliu, ale cărui dureri sunt suportate de părinţi dar şi de mediul ambiant, până când copilul „se va naşte” ca om matur, capabil să gândească şi să acţioneze liber, conştient şi responsabil în societate.
Nevoi de individualizare, de stimă şi recunoaştere: stima de sine, stima pe care o primeşti de la alţii, nevoia de a fi ascultat şi înţeles, aprobarea şi recunoaşterea competenţelor, meritelor şi valorii din partea altora; uneori chiar nevoia de a fi important, de putere, control, prestigiu, faima. Când ele sunt satisfăcute, persoana se simte încrezatoare în sine şi valoroasă. Când aceste nevoi lipsesc, persoana se simte inferioară, slabă, neputincioasă, lipsită de valoare.
Nevoia de auto-realizare este echivalentã cu împlinirea visurilor şi scopurilor propuse, reuşită în viaţă, hobby, activitatea de creaţie, conştientizarea rolului şi rostului nostru în lume, relaxare, meditaţie, realizarea potenţialului maxim, crearea şi împlinirea destinului său înalt. Există o relaţie de dependenţă între aceste 5 trepte. Atâta vreme cât nu ţi-ai satisfăcut nevoile inferioare ierarhic de pe treptele unu şi doi, nu vei putea accede la sistemul motivaţional dat de treptele superioare trei, patru şi cinci. Perceperea şi satisfacerea nevoilor sociale, de individualizare şi de auto-realizare sunt condiţionate de satisfacerea mai întâi a nevoilor de bază biologice şi de siguranţă.
Pe întregul parcurs al vieţii, copilul crescut şi educat pentru un anumit gen de viaţă cu adevărat independentă, va fi informat şi format - conştient sau inconştient, părinţii infuzând copilului modul lor de gândire şi comportament, fie că doresc acest lucru sau nu.
Reguli generale de educaţie
Există reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, deoarece copilul reprezintă o individualitate ce trebuie educatã în conformitate cu particularităţile sale psihice. Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă, cu afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-i depăşi capacitatea de înţelegere.
Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni educative care le primeşte în familie, apoi în colectivitate preşcolară, sunt consolidate în şcoalã printr-un amplu sistem educativ, obţinând o educaţie desăvârşită.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu."
Pedagogia explică diferenţele politice, economice, sociale, istorice din cadrul societăţii. Cadrul educativ este influenţat de schimbările sociale, de discuţiile cu caracter social, care au loc în anumite perioade de timp.
Educaţia, transmisă din generaţia în generaţie a căpătat mai întîi statutul de înţelepciune şi a creat reguli privind educarea copiilor, apoi în cadrul educaţiei să apară legi, norme, tradiţii. Acestea din urmă ajută la formarea generaţii tinere, în dependenţă de cerinţele sociale.
În prezent, educaţia a devenit o teorie şi o acţiune dirijată de specialişti, în concordanţă cu necesităţile practice ale sociatăţii. De fiecare datã când pãrinţii îi aratã afecţiune, sau îi vorbesc, conexiunile cerebrale ale copilului se dezvoltã. În acest fel, copilul işi va îmbogãţi limbajul şi capacitatea de gândire.
Comunicarea părinte - copil este esenţială în demersul educaţional şi trebuie să fie bazată pe deschidere, încredere reciprocă şi respect de sine şi faţă de ceilalţi.
Cercetãtorii au elaborat un set de metode şi reguli prin care pãrinţii pot stimula dezvoltarea intelectualã a celor mici.
- Prima responsabilitate a părinţilor este aceia de a-i face pe copii să se simtă iubiţi. Această iubire trebuie să fie necondiţionată, exprimată prin vorbe, gesturi şi fapte.
- Raspundeti clar si pe un ton destins la toate intrebarile pe care vi le pune şi fiţi atenţi la tot ceea ce vã spune sau vã aratã. Acest lucru îi confirmã copilului cã observaţiile şi preocupãrile sale sunt importante pentru pãrinţi. Copilul este interesat de tot ceea ce se intâmplã în jurul lui şi este curios sã afle cât mai multe informaţii. Dacã nu sunteti dispuşi sã-i oferiţi explicaţii sau o faceţi pe un ton plictisit şi iritat, el va rãmâne cu impresia cã întrebãrile lui deranjeazã şi nu va mai îndrãzni sã întrebe ceva.
- Dezvoltaţi-i pasiunea pentru cãrţi. La inceput, alegeţi cãrţi cu imagini colorate şi imitaţi, împreunã, sunetele specifice animalelor din poze sau fenomenelor prezentate. În acest fel, copilul va scapa de inhibiţii. Carţile sunt o sursã importantã de informaţii şi îl vor ajuta sã-şi dezvolte o gândire sãntoasã şi un limbaj bogat.
- Jucaţi-vã cu copilul şi alintaţi-l. Atunci când plânge, reacţionaţi prompt şi calm şi nu uitaţi sã-l strângeţi în braţe şi sã-l alintaţi. În acest mod, el îşi va dezvolta sentimentul de siguranţã emoţionalã. - Alegeţi jucãrii care sã-l stimuleze, cum ar fi cuburile colorate. Dacã un copil aşazã un cub mai mare peste unul mai mic, acestea vor cãdea. Dacã le aşazã corect, va învãţa cã acesta este modul în care trebuie sã construiascã de acum înainte. În plus, implicaţi-l în jocuri care necesitã folosirea mâinilor.
- Asiguraţi-i un mediu înconjurãtor sigur. Prin explorarea casei, copilul va deprinde cum sã se orienteze in spaţiu. Astfel, va fi capabil sã-şi construiascã, mental, o "hartã" a mediului în care trãieşte şi sã creeze o relaţie cu acesta.
- Un alt lucru important este sã-i cântaţi. Mişcãrile corpului şi ale degetelor îl vor ajuta sã facã o legaturã între sunet, ritm si dans. Lãsaţi-l sã se joace cu apã, nisipul şi chiar cu noroiul pentru a-l învãţa principiile de bazã ale fizicii şi proprietãţile diferitelor materiale din naturã. - Adaptaţi-vã ritmul dupã temperamentul copilului. În acest fel, acesta îşi va manifesta trãirile în mod natural, fãrã nici o urmã de inhibiţie. Faceţi ca timpul de odihnã şi orele de masã sã fie percepute de copil ca lucruri pozitive. Arãtaţi-vã încântat atunci când el învaţã sã se hrãneascã singur, oricâtã mizerie ar face în jur.
Asigurarea unui cămin plin de dragoste şi fericire este un model de viaţă. În dialogul cu copii nu trebuie să lipsească niciodată sfaturile potrivite pentru a-i ajuta să crească în spiritul adevãrului şi iubirii, aprecierile verbale şi recompensele.
Uneori, intuiţia şi dragostea, oricât de esenţiale ar fi ele, nu sunt întotdeauna eficiente şi suficiente pentru a călăuzi familia printre dificultăţi, din ce în ce mai numeroase, dificultăţi ce pot fi depăşite prin respectarea unor principii generale de educaţie.
Familia - factor de socializare şi educaţie moralã
Familia, cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Individul, în cadrul familiei se dezvoltă multilateral, cuprizând mai multe ramuri de activitate. O societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi concepţii noi.
Pentru a da o educaţie copiilor, părinţii trebuie să ştie înainte de toate că ei, în calitatea pe care o au, sunt foarte bine cunoscuţi de copii, chiar dacă aceştia nu ajung să exprime acest lucru. Copilul nu învaţă numai atunci când îi vorbeşti, când îi dai o explicaţie, când îl sfătuieşti sau îi porunceşti. Copilul învaţă de la părinte orice şi în orice împrejurare, şi mai ales, din întregul mod de comportare al acestuia. El receptează tot ceea ce atinge simţurile şi conştiinţa sa.
Ocupându-se de dezvoltarea judecãţilor morale a copiilor ca parte integrantã a procesului de dezvoltare cognitive în procesul educaţiei parentale, J. Piaget distinge trei faze:
1) realistã, în cursul cãreia regulile morale sunt vãzute de copil ca externe lui şi existând în sine, fiind absolute şi neschimbãtoare;
2) egocentristã, în cadrul cãreia copilul accepta obligaţia de a se conforma regulilor, dar nu simte cã a luat parte la crearea lor, motiv pentru care va încerca sã le schimbe conform intereselor sale;
3) faza cooperãrii şi a respectului mutual, în care are loc internalizarea moralitãţii şi acceptarea ei ca mod de reglementare a propriului comportament şi a comportamentului altuia.
Concluziile sale care rezultã din concepţia lui J.Piaget sunt:cunoaşterea moralã este baza acţiunii morale, aşa încat nici un copil nu-şi poate dezvolta o moralitate maturã pânã nu a trecut printr-o “moralã a constrângerii”. Educaţia morală are în vedere formarea copilului în concordanţă cu valorile, principiile, normele şi regulile sociale care reglează relaţiile dintre oameni. Ea este influenţată de cei din jur, de semnificaţiile acordate de societate valorilor morale, precum şi de adaptarea fiecărui om la normele morale ale societăţii.
Familia reprezintă frâna cea mai eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii patimilor. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Educaţia morală contribuie la realizarea unei educaţii integrale a copilului, fiind în strânsă conexiune cu laturile clasice ale educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia estetică, educaţia fizică etc) şi cu „noile educaţii” (educaţia ecologică, educaţia economică, educaţia pentru timp liber, educaţia pentru sănătate).
Dezvoltarea morală a personalităţii umane este rezultatul interdependenţei dinamice dintre determinarea socială, concretizată în exigenţele moralei sociale şi autodeterminarea personală, reprezentată de factorii interni, subiectivi, antrenaţi în acest proces.
Grãdiniţa şi familia - parteneri în educaţie
Educaţia, ca fenomen social şi general uman de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii către generaţiile de copii, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate, are diverse forme, direcţii şi idealuri. Alături de familie, grãdiniţa continuă pregătirea copilului pentru viaţă, aceşti factori trebuind să conlucreze armonic.
Istoria societăţii omeneşti cunoaşte o lungă perioadă în care familia deţinea, aproape exclusiv, rolul de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societăţii actuale a dus la diferenţierea factorilor educativi.
Dezvoltarea personalităţii copilului şi a formării lui în conformitate cu idealul educativ, social şi personal este influenţată de diferenţele de ordin economic, social, cultural, care există în familii. Condiţiile de viaţă ale copilului sunt influenţate de comportamentul părinţilor. Părinţii, preşcolarii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea actului educativ, nu doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de relaţii publice.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi în primul rând prin caracterul său. Noi va trebui să ţinem seama de fiecare preşcolar în parte, de elasticitatea şi rezistenţa „capitalului său biopsihic”, pentru a şti ce putem face din el fără prea multe riscuri.
Practicile dovedesc eficienţa educării părinţilor în grup, prin cursuri sau individual, prin cărţi, reviste şi lectură individuală. Aceste cursuri sunt de folos deopotrivă copiilor dar mai ales părinţilor, formându-le abilitatea de a stăpâni situaţii în care ar dori să îi domine.
Cea mai mare dorinţă a tuturor copiilor este de a li se da atenţie, de a desfăşura activităţi împreună cu părinţii. În acelaşi timp, pentru majoritatea părinţilor, a ajunge să-i înţeleagă pe copii, reprezintă o lucrare de o viaţă întreagă. Consider că informarea părinţilor despre efectele propriilor comportamente asupra copilului, de către specialişti în domeniul educaţiei, poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acţiunilor educative. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi, dar de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor, deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor. Grãdiniţa cea de a doua casă a tânărului în formare este locul unde copilul trebuie să paşească cu bucurie şi încredere fiind un prim factor al educaţiei continue şi sistematice. Activităţile educative, utilizate în grãdiniţã, are un caracter programat şi planificat, creând condiţiile necesare unei dezvoltări normale pe toate planurile: dezvoltare fizică, intelectuală, socială şi a personalităţii.
Indiferent prin ce mijloace, metode, procedee vom folosi în educaţia pentru societate a copiilor şi având în vedere faptul că preşcolarii de astăzi vor fi adulţii de mâine, angrenaţi în structuri sociale, economice şi culturale, răsplata muncii noastre se va vedea atunci, când „el” va fi la înălţimea aşteptărilor noastre, pentru că ne dorim ca să formăm generaţii cu suflet frumos în sensul omeniei, generozităţii, receptivităţii la durerile şi bucuriile celor din jur. La grădiniţă, copiii deprind normele de conduită civilizată, de a îndeplini diferite sarcini, de a avea un program regulat şi astfel este ajutat să colaboreze mai bine cu cei din jurul său şi să aibă iniţiativa. Celor mici li se îmbogăţeşte vocabularul, se dezvoltă gândirea, concentrarea, memoria, dorinţa de cunoaştere şi atenţia. Comunică mai mult şi nu în cele din urmă, îşi dezvoltă aptitudinile fizice, psihice, artistice. Copiii din grădiniţă sunt provocaţi prin intermediul jocului să operaţionalizeze obiectivele educaţionale specifice nivelului de vârstã.
Recitarea unor poezii, dramatizarea, citirea şi povestirea unor lecturi literare precum: „Fata moşneagului şi fata babei” de Ion Creangã, „Scufiţa Roşie” de Fraţii Grimm, „Făt-Frumos din Lacrimă”, de Mihai Eminescu, cu pedepse care sfârşesc prin iertare, cu personaje pozitive şi negative care se luptă şi triumfă binele întărind credinţa în Dumnezeu, reprezintă de fiecare dată o modalitate solicitată chiar de copii şi cu multe implicaţii benefice în plan instructiv-educativ.
Activităţile de cunoaştere a mediului înconjurător îi ajută pe copii să cunoască şi să respecte fiinţa umană, indiferent de ipostaza socială în care se află acesta, să respecte vieţuitoarele şi să le îngrijească, să-şi însuşească normele morale ale colectivităţii din care fac parte. Activităţile matematice, dacă sunt bine organizate şi realizate, educă un comportament civilizat în timpul derulării lor, capacitatea de a se supune cerinţelor formulate de adult sau de partenerul de activitate, de a răspunde la întrebări, de a asculta întrebările celorlalţi, sprijină dezvoltarea capacităţii de cooperare, de inter- şi autoevaluare.Activităţile de desen, pictură, modelaj, activitătile practice au interesante valenţe pentru educaţia morală. Copiii învaţă să se bucure atunci când pregătesc un dar, să-l ofere politicos, să fie mândri că participă cu forţe proprii la înfrumuseţarea locului în care trăiesc şi se joacă.
Aceste activităţi lasă deschisă posibilitatea consolidării unor comportamente morale. Copiii transpun în jocul lor conduite ale adulţilor, se apreciază între ei imitând comportamentul evaluativ al acestora. Educatorul trebuie să urmărească acest comportament ludic, imitativ, să-i surprindă nuanţele şi, când este necesar, să intervină cu tact şi eficienţă, corectiv.
Prin întregul lor conţinut, activităţile din grădiniţă contribuie prin căi specifice la punerea bazelor conştiinţei morale, la înşuşirea de către copii a regulilor de comportare civilizată, la cultivarea spiritului de ordine şi disciplină,a hărniciei, respectului, modestiei şi curajului.
Grădiniţa reprezintã o verigã a comunităţii, dar devine foarte importantă prin structura ei calitativă de a determina, prin funcţionarea ei, viitorul celorlalte elemente ale parteneriatului.
Implicarea părinţilor duce la conştientizarea rolului lor în educaţia intra şi extracurriculară la nivel preşcolar şi le suscită dorinţa de a se implica mai mult material şi logistic în realizarea tuturor activităţilor propuse de educatoare.
Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
Educaţia atât pentru copii cât şi pentru pãrinţi, durează pe tot parcursul vieţii şi are ca scopul să dezvolte responsabilităţi şi independenţe. Numai prin educaţie indivizii pot să se valorifice, să se ridice la nivelul aşteptărilor societăţii.
Bibliografie:
Cucoş, C.,- Pedagogie şi axiologie, E.D.P., Bucureşti, 1995;
Cucoş, C.,- Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
Găvănescul I,- Curs de pedagogie, Cartea Românească, Bucureşti, 1991;
Oancea I., V. Popescu- Şapte reguli pentru a avea un copil deştept Bucureşti, 2004
Neacşu, I.,- Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;
Nicola, I.,- Tratat de pedagogie şcolară, E.D.P., Bucureşti, 1996;
Penciu, P.,- Tineretul şi familia, Editurã Politică, Bucureşti, 1970;
Stoian, M., - Abecedarul părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
Nica, I. , Ţopa, L.- Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E D P, Bucureşti, 1974
Şchiopu, U., Verza, E.,- Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1981;
DECALOGUL PÃRINŢILOR
1. sa-ti iubesti copilul;
1.nevoi fiziologice;
2.nevoia de securitate
3.nevoia de afiliere
4.nevoia de stimă şi statut
5.nevoia de autorealizare.
Într-o anumită măsură acestea au o bază comună cu cele ale animalelor, dar se diferenţiază net prin modelarea lor culturală.
Pãrinţii satisfac în primul rând nevoile elementare biologice (fiziologice) ale copiilor care se aflã pe nivelul cel mai de jos al ierarhiei lui Maslow.
Corpul uman are nevoie de somn, respiraţie, aer, mâncare, apă, cãldurã, îmbrăcăminte, adãpost, mişcare.
Copilul rămâne legat sub multe aspecte de părinţi, pentru mai mulţi ani. Viaţa copilului depinde de viaţa părinţilor.Ele sunt cele mai puternice, întrucât dacă sunt ameninţate, vor fi primele ce vor fi căutate pentru a fi satisfăcute. Sunt nevoi ce ţin chiar de supravieţuirea noastră.
Nevoi de securitate - protecţie (casă, haine, unelte, siguranţă în caz de pericole). De multe ori noi adulţii nu sunt foarte conştienţi de aceste nevoi, dar le conştientizeazã doar cand viaţa ne este ameninţată. Însă copiii tind să dea deseori semne de insecuritate şi au nevoie să se simtă în siguranţa.
Nevoi sociale, de apartenenţă la un grup: comuniune socială, comunicare, implicare în rezolvarea problemelor sociale, participare la viaţa comunităţii al cărei membru eşti, participarea la evenimentele sociale, nevoia de iubire şi afecţiune în familie şi din partea celor apropiaţi.
În acest fel, formarea şi educarea copilului pentru viaţă devine un lung travaliu, ale cărui dureri sunt suportate de părinţi dar şi de mediul ambiant, până când copilul „se va naşte” ca om matur, capabil să gândească şi să acţioneze liber, conştient şi responsabil în societate.
Nevoi de individualizare, de stimă şi recunoaştere: stima de sine, stima pe care o primeşti de la alţii, nevoia de a fi ascultat şi înţeles, aprobarea şi recunoaşterea competenţelor, meritelor şi valorii din partea altora; uneori chiar nevoia de a fi important, de putere, control, prestigiu, faima. Când ele sunt satisfăcute, persoana se simte încrezatoare în sine şi valoroasă. Când aceste nevoi lipsesc, persoana se simte inferioară, slabă, neputincioasă, lipsită de valoare.
Nevoia de auto-realizare este echivalentã cu împlinirea visurilor şi scopurilor propuse, reuşită în viaţă, hobby, activitatea de creaţie, conştientizarea rolului şi rostului nostru în lume, relaxare, meditaţie, realizarea potenţialului maxim, crearea şi împlinirea destinului său înalt. Există o relaţie de dependenţă între aceste 5 trepte. Atâta vreme cât nu ţi-ai satisfăcut nevoile inferioare ierarhic de pe treptele unu şi doi, nu vei putea accede la sistemul motivaţional dat de treptele superioare trei, patru şi cinci. Perceperea şi satisfacerea nevoilor sociale, de individualizare şi de auto-realizare sunt condiţionate de satisfacerea mai întâi a nevoilor de bază biologice şi de siguranţă.
Pe întregul parcurs al vieţii, copilul crescut şi educat pentru un anumit gen de viaţă cu adevărat independentă, va fi informat şi format - conştient sau inconştient, părinţii infuzând copilului modul lor de gândire şi comportament, fie că doresc acest lucru sau nu.
Reguli generale de educaţie
Există reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, deoarece copilul reprezintă o individualitate ce trebuie educatã în conformitate cu particularităţile sale psihice. Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă, cu afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-i depăşi capacitatea de înţelegere.
Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni educative care le primeşte în familie, apoi în colectivitate preşcolară, sunt consolidate în şcoalã printr-un amplu sistem educativ, obţinând o educaţie desăvârşită.
Încă de la începutul secolului trecut, Kant - urmărind un proiect de emancipare a condiţiei umane - scria: "Părinţii care au primit ei înşişi o educaţie sunt deja nişte modele după care se îndreaptă copiii. Dar pentru a-i face pe aceştia mai buni, este necesar sa facem din pedagogie un studiu."
Pedagogia explică diferenţele politice, economice, sociale, istorice din cadrul societăţii. Cadrul educativ este influenţat de schimbările sociale, de discuţiile cu caracter social, care au loc în anumite perioade de timp.
Educaţia, transmisă din generaţia în generaţie a căpătat mai întîi statutul de înţelepciune şi a creat reguli privind educarea copiilor, apoi în cadrul educaţiei să apară legi, norme, tradiţii. Acestea din urmă ajută la formarea generaţii tinere, în dependenţă de cerinţele sociale.
În prezent, educaţia a devenit o teorie şi o acţiune dirijată de specialişti, în concordanţă cu necesităţile practice ale sociatăţii. De fiecare datã când pãrinţii îi aratã afecţiune, sau îi vorbesc, conexiunile cerebrale ale copilului se dezvoltã. În acest fel, copilul işi va îmbogãţi limbajul şi capacitatea de gândire.
Comunicarea părinte - copil este esenţială în demersul educaţional şi trebuie să fie bazată pe deschidere, încredere reciprocă şi respect de sine şi faţă de ceilalţi.
Cercetãtorii au elaborat un set de metode şi reguli prin care pãrinţii pot stimula dezvoltarea intelectualã a celor mici.
- Prima responsabilitate a părinţilor este aceia de a-i face pe copii să se simtă iubiţi. Această iubire trebuie să fie necondiţionată, exprimată prin vorbe, gesturi şi fapte.
- Raspundeti clar si pe un ton destins la toate intrebarile pe care vi le pune şi fiţi atenţi la tot ceea ce vã spune sau vã aratã. Acest lucru îi confirmã copilului cã observaţiile şi preocupãrile sale sunt importante pentru pãrinţi. Copilul este interesat de tot ceea ce se intâmplã în jurul lui şi este curios sã afle cât mai multe informaţii. Dacã nu sunteti dispuşi sã-i oferiţi explicaţii sau o faceţi pe un ton plictisit şi iritat, el va rãmâne cu impresia cã întrebãrile lui deranjeazã şi nu va mai îndrãzni sã întrebe ceva.
- Dezvoltaţi-i pasiunea pentru cãrţi. La inceput, alegeţi cãrţi cu imagini colorate şi imitaţi, împreunã, sunetele specifice animalelor din poze sau fenomenelor prezentate. În acest fel, copilul va scapa de inhibiţii. Carţile sunt o sursã importantã de informaţii şi îl vor ajuta sã-şi dezvolte o gândire sãntoasã şi un limbaj bogat.
- Jucaţi-vã cu copilul şi alintaţi-l. Atunci când plânge, reacţionaţi prompt şi calm şi nu uitaţi sã-l strângeţi în braţe şi sã-l alintaţi. În acest mod, el îşi va dezvolta sentimentul de siguranţã emoţionalã. - Alegeţi jucãrii care sã-l stimuleze, cum ar fi cuburile colorate. Dacã un copil aşazã un cub mai mare peste unul mai mic, acestea vor cãdea. Dacã le aşazã corect, va învãţa cã acesta este modul în care trebuie sã construiascã de acum înainte. În plus, implicaţi-l în jocuri care necesitã folosirea mâinilor.
- Asiguraţi-i un mediu înconjurãtor sigur. Prin explorarea casei, copilul va deprinde cum sã se orienteze in spaţiu. Astfel, va fi capabil sã-şi construiascã, mental, o "hartã" a mediului în care trãieşte şi sã creeze o relaţie cu acesta.
- Un alt lucru important este sã-i cântaţi. Mişcãrile corpului şi ale degetelor îl vor ajuta sã facã o legaturã între sunet, ritm si dans. Lãsaţi-l sã se joace cu apã, nisipul şi chiar cu noroiul pentru a-l învãţa principiile de bazã ale fizicii şi proprietãţile diferitelor materiale din naturã. - Adaptaţi-vã ritmul dupã temperamentul copilului. În acest fel, acesta îşi va manifesta trãirile în mod natural, fãrã nici o urmã de inhibiţie. Faceţi ca timpul de odihnã şi orele de masã sã fie percepute de copil ca lucruri pozitive. Arãtaţi-vã încântat atunci când el învaţã sã se hrãneascã singur, oricâtã mizerie ar face în jur.
Asigurarea unui cămin plin de dragoste şi fericire este un model de viaţă. În dialogul cu copii nu trebuie să lipsească niciodată sfaturile potrivite pentru a-i ajuta să crească în spiritul adevãrului şi iubirii, aprecierile verbale şi recompensele.
Uneori, intuiţia şi dragostea, oricât de esenţiale ar fi ele, nu sunt întotdeauna eficiente şi suficiente pentru a călăuzi familia printre dificultăţi, din ce în ce mai numeroase, dificultăţi ce pot fi depăşite prin respectarea unor principii generale de educaţie.
Familia - factor de socializare şi educaţie moralã
Familia, cel dintâi cadru social de care are nevoie fiecare om ca să trăiască este mediul prielnic pentru naşterea, dezvoltarea şi desăvârşirea fiinţei umane. În organizarea sa proprie, ea oferă garanţii de moralitate, este prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare.
Mediul familial oferă siguranţă, linişte, afecţiune, seninătate, care constituie o atmosferă prielnică pentru o dezvoltare normală şi echilibrată. Individul, în cadrul familiei se dezvoltă multilateral, cuprizând mai multe ramuri de activitate. O societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi concepţii noi.
Pentru a da o educaţie copiilor, părinţii trebuie să ştie înainte de toate că ei, în calitatea pe care o au, sunt foarte bine cunoscuţi de copii, chiar dacă aceştia nu ajung să exprime acest lucru. Copilul nu învaţă numai atunci când îi vorbeşti, când îi dai o explicaţie, când îl sfătuieşti sau îi porunceşti. Copilul învaţă de la părinte orice şi în orice împrejurare, şi mai ales, din întregul mod de comportare al acestuia. El receptează tot ceea ce atinge simţurile şi conştiinţa sa.
Ocupându-se de dezvoltarea judecãţilor morale a copiilor ca parte integrantã a procesului de dezvoltare cognitive în procesul educaţiei parentale, J. Piaget distinge trei faze:
1) realistã, în cursul cãreia regulile morale sunt vãzute de copil ca externe lui şi existând în sine, fiind absolute şi neschimbãtoare;
2) egocentristã, în cadrul cãreia copilul accepta obligaţia de a se conforma regulilor, dar nu simte cã a luat parte la crearea lor, motiv pentru care va încerca sã le schimbe conform intereselor sale;
3) faza cooperãrii şi a respectului mutual, în care are loc internalizarea moralitãţii şi acceptarea ei ca mod de reglementare a propriului comportament şi a comportamentului altuia.
Concluziile sale care rezultã din concepţia lui J.Piaget sunt:cunoaşterea moralã este baza acţiunii morale, aşa încat nici un copil nu-şi poate dezvolta o moralitate maturã pânã nu a trecut printr-o “moralã a constrângerii”. Educaţia morală are în vedere formarea copilului în concordanţă cu valorile, principiile, normele şi regulile sociale care reglează relaţiile dintre oameni. Ea este influenţată de cei din jur, de semnificaţiile acordate de societate valorilor morale, precum şi de adaptarea fiecărui om la normele morale ale societăţii.
Familia reprezintă frâna cea mai eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii patimilor. În cadrul familial se deprind disciplina şi spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului, care sunt elemente de bază ale vieţii sociale. Ea este prima instituţie de educaţie morală şi pentru prima copilărie este mediul educativ prin excelenţă. Educaţia morală contribuie la realizarea unei educaţii integrale a copilului, fiind în strânsă conexiune cu laturile clasice ale educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia estetică, educaţia fizică etc) şi cu „noile educaţii” (educaţia ecologică, educaţia economică, educaţia pentru timp liber, educaţia pentru sănătate).
Dezvoltarea morală a personalităţii umane este rezultatul interdependenţei dinamice dintre determinarea socială, concretizată în exigenţele moralei sociale şi autodeterminarea personală, reprezentată de factorii interni, subiectivi, antrenaţi în acest proces.
Grãdiniţa şi familia - parteneri în educaţie
Educaţia, ca fenomen social şi general uman de transmitere a experienţei de viaţă a generaţiilor adulte şi a culturii către generaţiile de copii, în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate, are diverse forme, direcţii şi idealuri. Alături de familie, grãdiniţa continuă pregătirea copilului pentru viaţă, aceşti factori trebuind să conlucreze armonic.
Istoria societăţii omeneşti cunoaşte o lungă perioadă în care familia deţinea, aproape exclusiv, rolul de educator social al copilului. Complexitatea sporită a societăţii actuale a dus la diferenţierea factorilor educativi.
Dezvoltarea personalităţii copilului şi a formării lui în conformitate cu idealul educativ, social şi personal este influenţată de diferenţele de ordin economic, social, cultural, care există în familii. Condiţiile de viaţă ale copilului sunt influenţate de comportamentul părinţilor. Părinţii, preşcolarii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să funcţioneze. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea actului educativ, nu doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de relaţii publice.
Fiecare copil se deosebeşte de ceilalţi în primul rând prin caracterul său. Noi va trebui să ţinem seama de fiecare preşcolar în parte, de elasticitatea şi rezistenţa „capitalului său biopsihic”, pentru a şti ce putem face din el fără prea multe riscuri.
Practicile dovedesc eficienţa educării părinţilor în grup, prin cursuri sau individual, prin cărţi, reviste şi lectură individuală. Aceste cursuri sunt de folos deopotrivă copiilor dar mai ales părinţilor, formându-le abilitatea de a stăpâni situaţii în care ar dori să îi domine.
Cea mai mare dorinţă a tuturor copiilor este de a li se da atenţie, de a desfăşura activităţi împreună cu părinţii. În acelaşi timp, pentru majoritatea părinţilor, a ajunge să-i înţeleagă pe copii, reprezintă o lucrare de o viaţă întreagă. Consider că informarea părinţilor despre efectele propriilor comportamente asupra copilului, de către specialişti în domeniul educaţiei, poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acţiunilor educative. Cei mai mulţi părinţi sunt bine intenţionaţi, dar de multe ori, buna intenţie şi buna credinţă sunt tocmai sursele greşelilor lor, deoarece acestea nu ţin loc de competenţă şi de pricepere. Greşelile părinţilor decurg uneori şi din prea marea dragoste pe care o poartă copiilor. Grãdiniţa cea de a doua casă a tânărului în formare este locul unde copilul trebuie să paşească cu bucurie şi încredere fiind un prim factor al educaţiei continue şi sistematice. Activităţile educative, utilizate în grãdiniţã, are un caracter programat şi planificat, creând condiţiile necesare unei dezvoltări normale pe toate planurile: dezvoltare fizică, intelectuală, socială şi a personalităţii.
Indiferent prin ce mijloace, metode, procedee vom folosi în educaţia pentru societate a copiilor şi având în vedere faptul că preşcolarii de astăzi vor fi adulţii de mâine, angrenaţi în structuri sociale, economice şi culturale, răsplata muncii noastre se va vedea atunci, când „el” va fi la înălţimea aşteptărilor noastre, pentru că ne dorim ca să formăm generaţii cu suflet frumos în sensul omeniei, generozităţii, receptivităţii la durerile şi bucuriile celor din jur. La grădiniţă, copiii deprind normele de conduită civilizată, de a îndeplini diferite sarcini, de a avea un program regulat şi astfel este ajutat să colaboreze mai bine cu cei din jurul său şi să aibă iniţiativa. Celor mici li se îmbogăţeşte vocabularul, se dezvoltă gândirea, concentrarea, memoria, dorinţa de cunoaştere şi atenţia. Comunică mai mult şi nu în cele din urmă, îşi dezvoltă aptitudinile fizice, psihice, artistice. Copiii din grădiniţă sunt provocaţi prin intermediul jocului să operaţionalizeze obiectivele educaţionale specifice nivelului de vârstã.
Recitarea unor poezii, dramatizarea, citirea şi povestirea unor lecturi literare precum: „Fata moşneagului şi fata babei” de Ion Creangã, „Scufiţa Roşie” de Fraţii Grimm, „Făt-Frumos din Lacrimă”, de Mihai Eminescu, cu pedepse care sfârşesc prin iertare, cu personaje pozitive şi negative care se luptă şi triumfă binele întărind credinţa în Dumnezeu, reprezintă de fiecare dată o modalitate solicitată chiar de copii şi cu multe implicaţii benefice în plan instructiv-educativ.
Activităţile de cunoaştere a mediului înconjurător îi ajută pe copii să cunoască şi să respecte fiinţa umană, indiferent de ipostaza socială în care se află acesta, să respecte vieţuitoarele şi să le îngrijească, să-şi însuşească normele morale ale colectivităţii din care fac parte. Activităţile matematice, dacă sunt bine organizate şi realizate, educă un comportament civilizat în timpul derulării lor, capacitatea de a se supune cerinţelor formulate de adult sau de partenerul de activitate, de a răspunde la întrebări, de a asculta întrebările celorlalţi, sprijină dezvoltarea capacităţii de cooperare, de inter- şi autoevaluare.Activităţile de desen, pictură, modelaj, activitătile practice au interesante valenţe pentru educaţia morală. Copiii învaţă să se bucure atunci când pregătesc un dar, să-l ofere politicos, să fie mândri că participă cu forţe proprii la înfrumuseţarea locului în care trăiesc şi se joacă.
Aceste activităţi lasă deschisă posibilitatea consolidării unor comportamente morale. Copiii transpun în jocul lor conduite ale adulţilor, se apreciază între ei imitând comportamentul evaluativ al acestora. Educatorul trebuie să urmărească acest comportament ludic, imitativ, să-i surprindă nuanţele şi, când este necesar, să intervină cu tact şi eficienţă, corectiv.
Prin întregul lor conţinut, activităţile din grădiniţă contribuie prin căi specifice la punerea bazelor conştiinţei morale, la înşuşirea de către copii a regulilor de comportare civilizată, la cultivarea spiritului de ordine şi disciplină,a hărniciei, respectului, modestiei şi curajului.
Grădiniţa reprezintã o verigã a comunităţii, dar devine foarte importantă prin structura ei calitativă de a determina, prin funcţionarea ei, viitorul celorlalte elemente ale parteneriatului.
Implicarea părinţilor duce la conştientizarea rolului lor în educaţia intra şi extracurriculară la nivel preşcolar şi le suscită dorinţa de a se implica mai mult material şi logistic în realizarea tuturor activităţilor propuse de educatoare.
Între acţiunile educative ale celor doi factori există mai degrabă un raport de complementaritate decât de rivalitate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
Educaţia atât pentru copii cât şi pentru pãrinţi, durează pe tot parcursul vieţii şi are ca scopul să dezvolte responsabilităţi şi independenţe. Numai prin educaţie indivizii pot să se valorifice, să se ridice la nivelul aşteptărilor societăţii.
Bibliografie:
Cucoş, C.,- Pedagogie şi axiologie, E.D.P., Bucureşti, 1995;
Cucoş, C.,- Pedagogie, Ed. Polirom, Iaşi, 1996;
Găvănescul I,- Curs de pedagogie, Cartea Românească, Bucureşti, 1991;
Oancea I., V. Popescu- Şapte reguli pentru a avea un copil deştept Bucureşti, 2004
Neacşu, I.,- Instruire şi învăţare, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1990;
Nicola, I.,- Tratat de pedagogie şcolară, E.D.P., Bucureşti, 1996;
Penciu, P.,- Tineretul şi familia, Editurã Politică, Bucureşti, 1970;
Stoian, M., - Abecedarul părinţilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972;
Nica, I. , Ţopa, L.- Colaborarea şcolii cu familia elevilor de clasa I, E D P, Bucureşti, 1974
Şchiopu, U., Verza, E.,- Psihologia vârstelor, E.D.P., Bucureşti, 1981;
DECALOGUL PÃRINŢILOR
1. sa-ti iubesti copilul;
2. sa-ti protejezi copilul;
3. sa fii bun exemplu pentru copilul tau;
4. sa te joci cu copilul tau;
5. sa lucrezi cu copilul tau;
6. sa lasi copilul sa dobandeasca singur experiente de viata, chiar daca sufera;
7. sa-i arati copilului posibilitatile si limitele libertatii umane;
8. sa-l inveti sa fie ascultator;
9. sa astepti de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate si propriei experiente;
6. sa lasi copilul sa dobandeasca singur experiente de viata, chiar daca sufera;
7. sa-i arati copilului posibilitatile si limitele libertatii umane;
8. sa-l inveti sa fie ascultator;
9. sa astepti de la copil numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturitate si propriei experiente;
10. sa-i oferi copilului trairi cu valoare de amintire: calatorii, excursii, vacante, spectacole, serbari de familie, manifestari sportive.
Prezentarea lucrarii
educatoare: Irimescu Axenia Veronica
Lucrarea este structuratã pe patru capitole:
CAPITOLUL I: Familia - element natural şi fundamental al societăţii
Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea statului.Ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural destinat creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi, ea trebuie să constituie un mediu de fericire, dragoste şi înţelegere.Educaţia copiilor trebuie să fie făcută în spiritul demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii, în spiritul protejării tradiţiilor şi valorilor culturale ale poporului.
Se ştie că nevoile fiinţei umane sunt complexe. Abraham Maslow vorbea despre piramida nevoilor: la baza acesteia aflându-se nevoile fiziologice, apoi nevoia de securitate, nevoia de afiliere (apartenenţă, acceptare şi afecţiune), nevoia de stimă şi statut şi în vârf, nevoia de autorealizare.
CAPITOLUL II: Reguli generale de educaţie
Există reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, deoarece copilul reprezintă o individualitate ce trebuie educatã în conformitate cu particularităţile sale psihice. Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă, cu afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-i depăşi capacitatea de înţelegere.Multitudinea de reguli stabilite de specialişti poate fi sintetizatã într-un „Decalog al pãrinţilor.
CAPITOLUL III: Familia - factor de socializare şi educaţie moralã
Familia oferă garanţii de moralitate, fiind prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare.
Ea reprezintă frâna cea mai eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii rãului dupã cum afirma Jean Piaget. În cadrul familial se deprind disciplina, spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului - elemente de bază ale vieţii sociale.
CAPITOLUL IV: Grãdiniţa şi familia - parteneri în educaţie
Grãdiniţa cea de a doua casă a tânărului în formare este locul unde copilul trebuie să pãşească cu bucurie şi încredere fiind un prim factor al educaţiei continue şi sistematice. Educaţia morală primitã în familie contribuie la realizarea unei educaţii integrale a copilului, fiind în strânsă conexiune cu laturile clasice ale educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia estetică, educaţia fizică) şi cu „noile educaţii”(educaţia ecologică, economică, educaţia pentru sănătate).
Părinţii, preşcolarii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, creeându-se în jurul copiilor o comunitate de suport. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea actului educativ, nu doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de relaţii publice. Informarea părinţilor despre efectele propriilor comportamente asupra copilului, de către specialişti în domeniu, poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acţiunilor educative. Activităţile educative, utilizate în grãdiniţã, au un caracter programat şi planificat, creând condiţiile necesare unei dezvoltări normale pe toate planurile: dezvoltare fizică, intelectuală, socială şi a personalităţii.
Între acţiunile educative ale celor doi factori există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
Educaţia atât pentru copii cât şi pentru pãrinţi, durează pe tot parcursul vieţii şi are ca scop să dezvolte responsabilităţi şi independenţe. Numai prin educaţie indivizii pot să se valorifice, să se ridice la nivelul aşteptărilor societăţii.
Prezentarea lucrarii
educatoare: Irimescu Axenia Veronica
Lucrarea este structuratã pe patru capitole:
CAPITOLUL I: Familia - element natural şi fundamental al societăţii
Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea statului.Ca unitate de bază a societăţii şi ca mediu natural destinat creşterii şi bunăstării tuturor membrilor săi, ea trebuie să constituie un mediu de fericire, dragoste şi înţelegere.Educaţia copiilor trebuie să fie făcută în spiritul demnităţii, libertăţii, toleranţei, egalităţii şi solidarităţii, în spiritul protejării tradiţiilor şi valorilor culturale ale poporului.
Se ştie că nevoile fiinţei umane sunt complexe. Abraham Maslow vorbea despre piramida nevoilor: la baza acesteia aflându-se nevoile fiziologice, apoi nevoia de securitate, nevoia de afiliere (apartenenţă, acceptare şi afecţiune), nevoia de stimă şi statut şi în vârf, nevoia de autorealizare.
CAPITOLUL II: Reguli generale de educaţie
Există reguli generale de educaţie, care trebuie respectate în toate cazurile, deoarece copilul reprezintă o individualitate ce trebuie educatã în conformitate cu particularităţile sale psihice. Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară la mediul social. Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă, cu afecţiune pentru copil şi în concordanţă cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-i depăşi capacitatea de înţelegere.Multitudinea de reguli stabilite de specialişti poate fi sintetizatã într-un „Decalog al pãrinţilor.
CAPITOLUL III: Familia - factor de socializare şi educaţie moralã
Familia oferă garanţii de moralitate, fiind prima şcoală care pregăteşte pe copil pentru viaţa socială, deprinzându-l să-şi împlinească datoria, să-şi disciplineze voinţa, dându-i simţul ierarhiei şi ordinii. Familia este un oficiu înalt al respectului, al demnităţii, al libertăţii interioare.
Ea reprezintă frâna cea mai eficientă şi mai suportabilă împotriva izbucnirii rãului dupã cum afirma Jean Piaget. În cadrul familial se deprind disciplina, spiritul de iniţiativă şi se cultivă sentimentul demnităţii, dreptăţii, iubirii, respectului şi ajutorului, sentimentul sacrificiului - elemente de bază ale vieţii sociale.
CAPITOLUL IV: Grãdiniţa şi familia - parteneri în educaţie
Grãdiniţa cea de a doua casă a tânărului în formare este locul unde copilul trebuie să pãşească cu bucurie şi încredere fiind un prim factor al educaţiei continue şi sistematice. Educaţia morală primitã în familie contribuie la realizarea unei educaţii integrale a copilului, fiind în strânsă conexiune cu laturile clasice ale educaţiei (educaţia intelectuală, educaţia estetică, educaţia fizică) şi cu „noile educaţii”(educaţia ecologică, economică, educaţia pentru sănătate).
Părinţii, preşcolarii şi ceilalţi membri ai comunităţii se consideră unii pe alţii parteneri în educaţie, creeându-se în jurul copiilor o comunitate de suport. Parteneriatele trebuie văzute ca o componenta esenţială în organizarea actului educativ, nu doar o simplă activitate cu caracter opţional sau o problemă de relaţii publice. Informarea părinţilor despre efectele propriilor comportamente asupra copilului, de către specialişti în domeniu, poate contribui la prevenirea efectelor negative ale acţiunilor educative. Activităţile educative, utilizate în grãdiniţã, au un caracter programat şi planificat, creând condiţiile necesare unei dezvoltări normale pe toate planurile: dezvoltare fizică, intelectuală, socială şi a personalităţii.
Între acţiunile educative ale celor doi factori există un raport de complementaritate, acţiunea fiecăruia venind să o completeze pe a celuilalt.
Educaţia atât pentru copii cât şi pentru pãrinţi, durează pe tot parcursul vieţii şi are ca scop să dezvolte responsabilităţi şi independenţe. Numai prin educaţie indivizii pot să se valorifice, să se ridice la nivelul aşteptărilor societăţii.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu