luni, 6 octombrie 2008

Aliatul uitat al lui Hitler



Rafinariile Ploiestiilor bombardate de aviata anglo-americana

trupe romane intr-o piata din sevastopol 1942

portul-fortareata sevastopol

pod din pontoane peste Prut

soldati romani morti in cursul asediului portului Odessa

masa trupei la Cotul Donului

soldati romani marsaluind in Kuban-1942

fortarea Prutului 1941

eliberarea orasului Cernauti 1941

Cernauti eliberat de trupele romane
Subiectul Ion Antonescu rămâne în continuare unul foarte riscant, spinos şi delicat pentru conştinţa istorică românească dar şi pentru inconştientul nostru colectiv. Scandalurile au curs gârlă din 1990 încoace de când s-a început re-evaluarea personalităţii şi rolului istoric al generalului Ion Antonescu. Episodul realizat de Marin Preda în romanul Delirul s-a constituit doar într-un prolog facil şi literaturizant, pus în slujba eşafodajului construit de noul Conducător, Nicolae Ceauşescu. De la statui, străzi şi bulevarde care-i purtau numele la începutul anilor 1990 (oare o mai fac acum?), avalanşa de cărţi care cuprindeau pseudo-studii sau doar diverse colecţii de documente mai mult decât dubioase din punct de vedere istoric (numele de Mareşalul Ion Antonescu sunt sigur vindea foarte bine orice titlul care i se asocia) până la scandalul de acum doi ani când Adrian Cioroianu a realizat un fel de documentar dedicat personalităţii mareşalului pentru TVR1 în cadrul proiectului Mari români, campanie din care Antonescu a ieşit oricum mai bine decât cea din Est, situându-se pe un onorant loc 6 (competiţie câştigată de Ştefan cel Mare). Dar de ce subiectul Antonescu chiar dacă şi-a mai domolit din intensitate a rămas unul fierbinte, care poate cauza polemici şi dezbateri aprinse? Se întâmplă astfel pentru că Antonescu a întruchipat şi continuă să o facă, într-o măsură poate mai mică, vechi tare ale României rurale: antisemitism, xenofobie, ultra-naţionalism, dorinţe refulate de ordine şi disciplină, caracteristici mai degrabă atipice poporului român dar şi un anticomunism profund al Romaniei vechi, spălat/ erodat treptat de regimul comunist de ocupaţie (1945-1989). O ultimă contribuţie la istoriografia acestei perioade dificile o constituie volumul “Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său 1940-1944” scris de către istoricul englez Dennis Deletant, profesor de studii româneşti la School of Slavonic and East European Studies, Univeristy of London, istoric a cărui specializare s-a învârtit în jurul României, autor a nenumărate studii despre istoria contemporană a României. Publicat în versiunea sa în limba engleză în anul 2006, ediţia în limba română a apărut în acest an.

Lucrarea istoricului britanic este una echilibrată, nici nu ne aşteptam la un alt studiu, unul foarte britanic, deci benefic pentru spaţiul public românesc sau pentru istoriografia românească în care sunt scoase în evidenţă atât părţile întunecate/extremiste atât ale regimului Antonescu cât si ale omului Antonescu dar şi părţile (mai) luminoase/ moderate. O certitudine se impune: fiecare din cele două tabere, cea a contestatarilor furibunzi ai regimului Ion Antonescu sau cea a ultra-naţionaliştilor români ar trebui să accepte acest tablou atât de nuanţat, de aceea dificil de acceptat ca atare. Nu se poate trece cu vederea peste contribuţia sa la Holocaust, peste antisemitismul său ciudat, de la o extremă la alta, dar nu trebuie uitat că până la urmă el a fost ultimul om de stat român care a încercat să refacă România Mare. Nu avea cum să reuşească în condiţiile date. El este un reprezentant al României clasice cu toate calităţile (anticomunismul, o anumita moderaţie faţă de oponenţii politici care avea sa-i fie fatala dar total necunoscută de comunişti etc.) şi tarele ei (antisemitismul). În mod ciudat, cel care s-a aflat în poziţia de a reface parţial România Mare a fost Ion Iliescu la începutul anilor 1990, ocazie ratată cu brio de nomenklaturistul format la Moscova. Deletant schiţează un scurt portret al generalului înainte de anul 1940, un porter nu chiar atât de complex faţă de cel realizat de Larry Watts în volumul Romania Cassandra. Ion Antonescu and the Struggle for Reform, 1916-1941. Observatori neutri, chiar prieteni ai cauzei româneşti înainte ca Antonescu să ajungă în prim-planul scenei politico-militare din România Mare. Printre ei, Victor Petin, ataşatul militar al Franţei la Bucureşti îl descrie pe loctotenet-colonelul Antonescu în 1920 ca fiind “extrem de destoinic, de mare valoare militară (...)însă locotenet-colonelul Antonescu este extrem de orgolios în ceea ce priveşte persoana şi ţara sa, este şovin, xenofob.” Doi ani mai târziu, acelaşi Petin continuă să-l caracterizeze pe Antonescu drept “O inteligenţa verificată, brutal, duplicitar, foarte orgolios, cu o voinţă feroce de a reuşi- acestea sunt, alături de o xenofobie extremă, caratceristicele remarcabile ale acestei figuri ciudate.”

Lucrarea lui Deletant se concentreză cu multă acribie asupra implicării lui Antonescu şi a regimului său în problema evreiască. Din cele 12 părţi ale cărţii jumătate dezbat problematici legate de acest subiect foarte delicat : Antonescu şi evreii, Antonescu şi Holocaustul, Deportarea, Transnistria: soarta evreilor şi a romilor, Suspendarea deportării, Repatrierea şi emigrarea everilor. Considerăm că totuşi, în ciuda importanţei şi discreţiei faţă de acest subiect arătată de istoriografia românească în ultima jumătate de secol, această abordare dezechilibrează volumul istoricului britanic. Alte subiect care ar fi meritat poat studiate mai atent precum aspecte ale ocupaţiei militare româneşti din Uniunea Sovietica sau represiunea NKVD-ista din teritoriile cedate în 1940 (care explică furia trupelor româneşti care au revenit în 1941) sau represiunea internă îndreptată către elementele legionare. În mod sigur Antonescu nu poate fi absolvit de cele întâmplate în Transnistria, Bucovina şi Basarabia indiferent dacă el a dat ordinele direct (cum a fost în cazul masacrelor de la Odessa) sau doar le-a sugerat şi permis. Bilanţul este greu. “Armatele română şi germană au împuşcat 12.000-20.000 de evrei în Basarabia şi Bucovina de Nord în iulie şi august 1941. Forţele române au ucis în acelaşi fel un număr estimativ de 15 000-20.000 de evrei la Odessa în octombrie 1941. Din cei 147 000 evrei care au fost deportaţi din Bucovina de Nord şi Basarabia în Transnistria între 1941 şi 1943 cel puţin 90.000 au murit, majoritatea de tifos şi inaniţie. Se estimează că, în aceeaşi perioada, ar fi pierit 130.000-170.000 de evrei ucrainieni în aceeaşi provincie. Aceste cifre- aproape 300.000 evrei în total- dau regimului Antonescu sinistra distincţie de a fi vinovat de cel mai mare număr de morţi evrei după Germania hitleristă- deportarea a 500.000 de evrei din Ungaria inclusiv a 151 000 din fostul teritoriu românesc al Transilvaniei de Nord, în lagărele morţii din Polonia a fost comisă după ocuparea germană a aceleaşi ţări la 19 martie 1944.” “Ca urmare a politicii de curăţire a terenului, jandarmii români au mânat coloane de evrei, pe jos, din Bucovina şi Basarabia către nordul Basarabiei şi peste Nistru. Carcaterul de masă al deportarii- inclusiv a copiilor, femeilor, bătrânilor şi infirmilor- dovedeşte clar că intenţia lui Antonescu era de a purifica etnic de evrei cele două provincii.” De altfel această intenţie nu a fost deloc ascunsă de Ion sau Mihai Antonescu, avânt demagogico-xenofob bine domolit de lovitura de la Stalingard, de reculul armatelor germane şi bombardamentele aviaţiei anglo-americane.

Masacrele de la Odessa, Domanovka, Akmecetka, Bogdanovka (bătrânii, invalizii, bolnavii au fost îngrămădiţi în staule care au fost incendiate iar ceilalţi au fost dezbrăcaţi, jefuiţi şi împuşcaţi în cap la marginea unei râpe de către cei 70 de poliţişiti ucrainieni locali căci până şi jandarmii sau militarii români s-au îngrozit de delirantul ordin venit de la Alexianu, guvernatorul provinciei) şi din alte locaţii din Transnistria rămân alături de exterminarea din gulagul comunist paginile cele mai intunecate ale istoriei poporului român, indiferent dacă ne place sau nu sau ne-o asumăm sau nu. Este o realitate tristă faptul că în Transnistria România, preluând formularea lul Lloyd George, “s-a mânjit cu sânge până-n gât.” Dar şi acest aspect crunt comportă nuanţe pe care autorul le evoca spre final, în Încheiere “Pe evreii domiciliaţi în Ucraina dincolo de Transnistria îi aştepta probabil o moarte rapidă prin împuşcarea de către germani, însă în Transnistria evreii erau adesea confruntaţi cu o moarte lentă din cauza tifosului sau inaniţiei. Diferenţa între acţiunile germane şi cele româneşti este ilustrată de faptul că cea mai mare proporţie de evrei care au supravieţuit domniei Axei în cel de al-Doilea Război Mondial în Uniunea Sovietică a fost în Transnistria.” Slabă consolare pentru zecile de mii de morţi.

O paralelă între Antonescu şi Ceauşescu nu poate evita dispreţul şi chiar furia ambilor faţă de alogeni dar şi o metodă de a scăpa de ei: vinderea. În 1942 responsabilul cu problemele evreieşti în Guvernul României, Radu Lecca a ridicat problema la Centrala Evreilor din România. 70.000 de evrei deportaţi în Transnistria urmau să primească permisiunea de a emigra contra unei plăţi de 200.000 lei (cca 350 dolari) de persoană. Planul a căzut din cauza opoziţiei germane. Lui Ceauşescu însă i-a reuşit operaţiunea demnă de Evul-Mediu sau chiar Antichitate: vânzarea precum a unor sclavi a câtorva zeci de mii de cetăţeni români de etnie germană sau evreiască Republicii Federale Germane şi statului Israel în schimbul unor sume de bani, valută convertibilă, calculată individual.

Aspecte interesante regăsim în descrierea administraţiei (din latinescul “administro, are = a ajuta, a sluji, a avea grijă de ceva) româneşti a Transnistriei. “Pentru neevrei, stăpânirea românească a părut mai puţin draconică şi considerabil mai binevoitoare decât stăpânirea germană din alte părţi ale teritoriului sovietic sau decât stăpânirea rusească.”Acest aspect a fost constatat şi de către scriitorul Vassili Grossman care a însoţit Armata Roşie în timpul războiului în calitate de corespondent de război. Intrând în Odessa, Grossman a găsit următorul tablou „O inscripţie deasupra unei cantine româneşti: Intrarea interzisă germanilor. Multe alimente: zahăr, prăjituri, făină. Populaţia îi critica pe români fără entuziasm ( a contre-coeur) din pură politeţe” Dar, evident, microbul naţional nu avea cum să fugă din Transnistria “Administraţia românească a noii provincii a fost marcată de corupţie, inconstanţă şi incompetenţă. Aceste îndoielnice moravuri româneşti contrastau puternic cu hărnicia şi organizarea germanilor şi cu metodele lor meticuloase în Ucraina. Insa mita şi specula provocate de lipsa de fermitate românească au dat locuitorilor regiunii o oarecare măsură a întreprinderii particulare şi a iniţiativei personale.” Ar fi interesant de studiat războaiele noastre din perspectiva administraţiei, nu a fost unul susţinut de o bună administraţie, de o bună mentenanţă, de eficiente servicii din spatele fronturilor indiferent dacă acesta a fost cel din 1913 din Bulgaria (unde cele mai multe pierderi româneşti s-au datorat tifosului şi nu luptelor) din 1916 sau din 1941-45. Chiar şi Antonescu se zburlea la Brătianu şi Maniu care-i cereau să retragă trupele din Uniunea Sovietică spunându-le că ele depindeau în mare măsură de administraţia militară germană o eventuală retragere a lor fiind imposibilă din lipsa mijloacelor proprii de a o pune în practică. Iar o proastă administrare a războiului plecând de la o proastă administraţie (militară şi/sau civilă) duce invariabil la un număr mult mai mare de pierderi umane atât din rândul militarilor cât şi al civililor.

În încheierea studiului, Dennis Deletant trece în revistă şi istoriografia care tratează perioada 1940-1946 şi implicaţiile politice în constituirea sa. Nu credem că există o altă perioadă în istoria poporului român care să fi suferit o abundenţă asemănătoare de pasiune naţionalistă combinată cu selecţii subiective ale realităţii istorice prin eludarea constantă a adevarului dureros. “Slăvirea lui Antonescu şi exagerarea meritelor sale politice, combinate cu o minimalizare a responsabilităţii sale pentru moartea a peste 250 000 de evrei, au fost folosite ca o armă de propagandă de către cei care invocă patriotismul în numele ultranaţionalismului împotriva monarhiei constituţionale şi a forţelor democratice.” Istoricul englez aminteşte de grupul de istorici (sau pseudo-istorici? sau istorici angajati, în ambele sensuri?) din jurul lui Ilie Ceauşescu sau de zelul mitificator al lui Gheorghe Buzatu sau de manualele de istorie care chiar publicate în 1995 ascundeau cu perseverenţă orice referire la politica antisemită a generalului Antonescu. Concluzia cărţii este relevantă, în concordanţă cu subiectul cărţii şi explică într-un fel dezbaterea postdecembristă care a avut loc pe marginea rolului istoric al lui Ion Antonescu: cel de al Doilea Război Mondial s-a încheiat pentru România la 22 decembrie 1989. Vindecarea însă continuă.