luni, 6 octombrie 2008

Suceava: investitie de cinci milioane de euro intr-o fabrica de procesare a laptelui


Lacto Boroaia va investi circa cinci milioane euro într-o fabrică de procesare a laptelui în judeţul Suceava, dintre care 2,6 milioane euro sunt fonduri europene destinate achiziţionării utilajelor, construcţiei staţiilor de epurare şi cumpărării maşinilor cu depozite frigorifice pentru parcul auto.

“Construcţia propriu-zisă a unităţii din localitatea Boroaia (judeţul Suceava) ne-a costat peste două milioane de euro, fiind acoperită din fonduri proprii. În acest an apelăm pentru prima dată la fonduri europene. Vom accesa prin intermediul Programului Naţional de Dezvoltare Rurală o sumă de 2,6 milioane de euro care va fi folosită pentru achiziţionarea utilajelor necesare procesării laptelui, pentru construcţia staţiilor de epurare şi cumpărarea maşinilor cu depozite frigorifice care vor realiza distribuţia produselor”, a declarat pentru Mediafax Lapa Stere, director general şi unul dintre cei doi asociaţi ai Lacto Boroaia.

El a adăugat că, pentru început, parcul auto al firmei va include 6-8 maşini.

Fabrica va prelucra 15.000 de litri de lapte pe zi.

Firma, cu sediul în localitatea Boroaia din judeţul Suceava, va produce lapte, brânzeturi, iaurt şi sana, materia primă urmând să fie asigurată de către fermieri din judeţele Suceava, Neamţ şi Iaşi.

“Intenţionăm să intrăm pe piaţă în iarna acestui an, destinaţia principală fiind Capitala, în special în supermarketuri”, a spus Stere.

Lacto Boroaia a fost înfiinţată în 2005 şi are circa zece angajaţi, dar odată cu inaugurarea fabricii numărul acestora va ajunge la aproximativ 30.

Un nou Stonehenge a fost descoperit in Ucraina, in Muntii Carpati

























Foto: for-ua.com










Cercetatorii ucrainieni au facut publica una dintre cele mai mari descoperiri arheologice ce au avut vreodata loc pe teritoriul Ucrainei, in muntii Carpati, scotand la lumina un monument asemanator celebrului Stonehenge din Marea Britanie, precum si o multime de sculpturi uriase din piatra, relateaza Pravda. Potrivit oamenilor de stiinta, originea sculpurilor, a caror vechime a fost estimata la circa cinci sau sase mii de ani, ramane un mister, in conditiile in care constructii asemanatoare nu au mai fost descoperite decat in Portugalia si Irlanda. Arheologii de la Institutul de Istorie si Stiinte Politice din Ucraina au reusit sa scoata la lumina, in apropierea satului ucrainian Snidavka, un numar de zece sculpturi uriase in piatra. Printre cele mai importante sculpturi descoperite aici se numara statuia inalta de 14 metri a unei femei insarcinate. Nikolai Kugutyak, director al Institutului de Istorie si Stiinte politice din Ucraina, estimeaza vechimea sculpturilor la circa cinci sau sase mii de ani, precizeaza publicatia citata. Potrivit localnicilor, presedintele ucrainian Viktor Iuscenko a vizitat deja locatia si i-a asigurat pe arheologi de tot sprijinul autoritatilor guvernamentale.
















































A

Josep Borell: “Zona Sucevei, cea mai săracă din Europa”


Josep Borell Fontelles, europarlamentar spaniol, a fost cucerit de Bucovina. Cu ocazia vizitei sale de sâmbătă şi duminică în judeţul Suceava, el a îndemnat statul român să atragă fonduri structurale pentru a exploata la maximum potenţialul zonei respective, deoarece:

“Bucovina merită mai multe resurse. E zona cea mai săracă din Europa şi trebuie să ne batem pentru obţinerea acestor bani. Mănăstirile pot fi ajutate cu bani europeni pentru restaurare”, a declarat Borrell, citat de Rompres.

Oficialul spaniol a mai declarat că potenţialul regiunii poate fi valorificat doar dacă infrastructura va fi reabilitată.

Josep Borell Fontelles a vorbit şi despre o posibilă înfraţire între regiuni din România şi Spania, în vederea ajutorării unor zone defavorizate din ţara noastră.

Plecând de la exemplul Bucovinei, europarlamentarul a declarat că în UE există un decalaj economic enorm între ţări:

“Dacă luăm de exemplu zona cea mai bogată a Europei, care ar fi în jurul Londrei, şi o comparăm cu cea mai săracă, această regiune, diferenţele sunt enorme”, a declarat Josep Borell Fontelles.

Aliatul uitat al lui Hitler



Rafinariile Ploiestiilor bombardate de aviata anglo-americana

trupe romane intr-o piata din sevastopol 1942

portul-fortareata sevastopol

pod din pontoane peste Prut

soldati romani morti in cursul asediului portului Odessa

masa trupei la Cotul Donului

soldati romani marsaluind in Kuban-1942

fortarea Prutului 1941

eliberarea orasului Cernauti 1941

Cernauti eliberat de trupele romane
Subiectul Ion Antonescu rămâne în continuare unul foarte riscant, spinos şi delicat pentru conştinţa istorică românească dar şi pentru inconştientul nostru colectiv. Scandalurile au curs gârlă din 1990 încoace de când s-a început re-evaluarea personalităţii şi rolului istoric al generalului Ion Antonescu. Episodul realizat de Marin Preda în romanul Delirul s-a constituit doar într-un prolog facil şi literaturizant, pus în slujba eşafodajului construit de noul Conducător, Nicolae Ceauşescu. De la statui, străzi şi bulevarde care-i purtau numele la începutul anilor 1990 (oare o mai fac acum?), avalanşa de cărţi care cuprindeau pseudo-studii sau doar diverse colecţii de documente mai mult decât dubioase din punct de vedere istoric (numele de Mareşalul Ion Antonescu sunt sigur vindea foarte bine orice titlul care i se asocia) până la scandalul de acum doi ani când Adrian Cioroianu a realizat un fel de documentar dedicat personalităţii mareşalului pentru TVR1 în cadrul proiectului Mari români, campanie din care Antonescu a ieşit oricum mai bine decât cea din Est, situându-se pe un onorant loc 6 (competiţie câştigată de Ştefan cel Mare). Dar de ce subiectul Antonescu chiar dacă şi-a mai domolit din intensitate a rămas unul fierbinte, care poate cauza polemici şi dezbateri aprinse? Se întâmplă astfel pentru că Antonescu a întruchipat şi continuă să o facă, într-o măsură poate mai mică, vechi tare ale României rurale: antisemitism, xenofobie, ultra-naţionalism, dorinţe refulate de ordine şi disciplină, caracteristici mai degrabă atipice poporului român dar şi un anticomunism profund al Romaniei vechi, spălat/ erodat treptat de regimul comunist de ocupaţie (1945-1989). O ultimă contribuţie la istoriografia acestei perioade dificile o constituie volumul “Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu şi regimul său 1940-1944” scris de către istoricul englez Dennis Deletant, profesor de studii româneşti la School of Slavonic and East European Studies, Univeristy of London, istoric a cărui specializare s-a învârtit în jurul României, autor a nenumărate studii despre istoria contemporană a României. Publicat în versiunea sa în limba engleză în anul 2006, ediţia în limba română a apărut în acest an.

Lucrarea istoricului britanic este una echilibrată, nici nu ne aşteptam la un alt studiu, unul foarte britanic, deci benefic pentru spaţiul public românesc sau pentru istoriografia românească în care sunt scoase în evidenţă atât părţile întunecate/extremiste atât ale regimului Antonescu cât si ale omului Antonescu dar şi părţile (mai) luminoase/ moderate. O certitudine se impune: fiecare din cele două tabere, cea a contestatarilor furibunzi ai regimului Ion Antonescu sau cea a ultra-naţionaliştilor români ar trebui să accepte acest tablou atât de nuanţat, de aceea dificil de acceptat ca atare. Nu se poate trece cu vederea peste contribuţia sa la Holocaust, peste antisemitismul său ciudat, de la o extremă la alta, dar nu trebuie uitat că până la urmă el a fost ultimul om de stat român care a încercat să refacă România Mare. Nu avea cum să reuşească în condiţiile date. El este un reprezentant al României clasice cu toate calităţile (anticomunismul, o anumita moderaţie faţă de oponenţii politici care avea sa-i fie fatala dar total necunoscută de comunişti etc.) şi tarele ei (antisemitismul). În mod ciudat, cel care s-a aflat în poziţia de a reface parţial România Mare a fost Ion Iliescu la începutul anilor 1990, ocazie ratată cu brio de nomenklaturistul format la Moscova. Deletant schiţează un scurt portret al generalului înainte de anul 1940, un porter nu chiar atât de complex faţă de cel realizat de Larry Watts în volumul Romania Cassandra. Ion Antonescu and the Struggle for Reform, 1916-1941. Observatori neutri, chiar prieteni ai cauzei româneşti înainte ca Antonescu să ajungă în prim-planul scenei politico-militare din România Mare. Printre ei, Victor Petin, ataşatul militar al Franţei la Bucureşti îl descrie pe loctotenet-colonelul Antonescu în 1920 ca fiind “extrem de destoinic, de mare valoare militară (...)însă locotenet-colonelul Antonescu este extrem de orgolios în ceea ce priveşte persoana şi ţara sa, este şovin, xenofob.” Doi ani mai târziu, acelaşi Petin continuă să-l caracterizeze pe Antonescu drept “O inteligenţa verificată, brutal, duplicitar, foarte orgolios, cu o voinţă feroce de a reuşi- acestea sunt, alături de o xenofobie extremă, caratceristicele remarcabile ale acestei figuri ciudate.”

Lucrarea lui Deletant se concentreză cu multă acribie asupra implicării lui Antonescu şi a regimului său în problema evreiască. Din cele 12 părţi ale cărţii jumătate dezbat problematici legate de acest subiect foarte delicat : Antonescu şi evreii, Antonescu şi Holocaustul, Deportarea, Transnistria: soarta evreilor şi a romilor, Suspendarea deportării, Repatrierea şi emigrarea everilor. Considerăm că totuşi, în ciuda importanţei şi discreţiei faţă de acest subiect arătată de istoriografia românească în ultima jumătate de secol, această abordare dezechilibrează volumul istoricului britanic. Alte subiect care ar fi meritat poat studiate mai atent precum aspecte ale ocupaţiei militare româneşti din Uniunea Sovietica sau represiunea NKVD-ista din teritoriile cedate în 1940 (care explică furia trupelor româneşti care au revenit în 1941) sau represiunea internă îndreptată către elementele legionare. În mod sigur Antonescu nu poate fi absolvit de cele întâmplate în Transnistria, Bucovina şi Basarabia indiferent dacă el a dat ordinele direct (cum a fost în cazul masacrelor de la Odessa) sau doar le-a sugerat şi permis. Bilanţul este greu. “Armatele română şi germană au împuşcat 12.000-20.000 de evrei în Basarabia şi Bucovina de Nord în iulie şi august 1941. Forţele române au ucis în acelaşi fel un număr estimativ de 15 000-20.000 de evrei la Odessa în octombrie 1941. Din cei 147 000 evrei care au fost deportaţi din Bucovina de Nord şi Basarabia în Transnistria între 1941 şi 1943 cel puţin 90.000 au murit, majoritatea de tifos şi inaniţie. Se estimează că, în aceeaşi perioada, ar fi pierit 130.000-170.000 de evrei ucrainieni în aceeaşi provincie. Aceste cifre- aproape 300.000 evrei în total- dau regimului Antonescu sinistra distincţie de a fi vinovat de cel mai mare număr de morţi evrei după Germania hitleristă- deportarea a 500.000 de evrei din Ungaria inclusiv a 151 000 din fostul teritoriu românesc al Transilvaniei de Nord, în lagărele morţii din Polonia a fost comisă după ocuparea germană a aceleaşi ţări la 19 martie 1944.” “Ca urmare a politicii de curăţire a terenului, jandarmii români au mânat coloane de evrei, pe jos, din Bucovina şi Basarabia către nordul Basarabiei şi peste Nistru. Carcaterul de masă al deportarii- inclusiv a copiilor, femeilor, bătrânilor şi infirmilor- dovedeşte clar că intenţia lui Antonescu era de a purifica etnic de evrei cele două provincii.” De altfel această intenţie nu a fost deloc ascunsă de Ion sau Mihai Antonescu, avânt demagogico-xenofob bine domolit de lovitura de la Stalingard, de reculul armatelor germane şi bombardamentele aviaţiei anglo-americane.

Masacrele de la Odessa, Domanovka, Akmecetka, Bogdanovka (bătrânii, invalizii, bolnavii au fost îngrămădiţi în staule care au fost incendiate iar ceilalţi au fost dezbrăcaţi, jefuiţi şi împuşcaţi în cap la marginea unei râpe de către cei 70 de poliţişiti ucrainieni locali căci până şi jandarmii sau militarii români s-au îngrozit de delirantul ordin venit de la Alexianu, guvernatorul provinciei) şi din alte locaţii din Transnistria rămân alături de exterminarea din gulagul comunist paginile cele mai intunecate ale istoriei poporului român, indiferent dacă ne place sau nu sau ne-o asumăm sau nu. Este o realitate tristă faptul că în Transnistria România, preluând formularea lul Lloyd George, “s-a mânjit cu sânge până-n gât.” Dar şi acest aspect crunt comportă nuanţe pe care autorul le evoca spre final, în Încheiere “Pe evreii domiciliaţi în Ucraina dincolo de Transnistria îi aştepta probabil o moarte rapidă prin împuşcarea de către germani, însă în Transnistria evreii erau adesea confruntaţi cu o moarte lentă din cauza tifosului sau inaniţiei. Diferenţa între acţiunile germane şi cele româneşti este ilustrată de faptul că cea mai mare proporţie de evrei care au supravieţuit domniei Axei în cel de al-Doilea Război Mondial în Uniunea Sovietică a fost în Transnistria.” Slabă consolare pentru zecile de mii de morţi.

O paralelă între Antonescu şi Ceauşescu nu poate evita dispreţul şi chiar furia ambilor faţă de alogeni dar şi o metodă de a scăpa de ei: vinderea. În 1942 responsabilul cu problemele evreieşti în Guvernul României, Radu Lecca a ridicat problema la Centrala Evreilor din România. 70.000 de evrei deportaţi în Transnistria urmau să primească permisiunea de a emigra contra unei plăţi de 200.000 lei (cca 350 dolari) de persoană. Planul a căzut din cauza opoziţiei germane. Lui Ceauşescu însă i-a reuşit operaţiunea demnă de Evul-Mediu sau chiar Antichitate: vânzarea precum a unor sclavi a câtorva zeci de mii de cetăţeni români de etnie germană sau evreiască Republicii Federale Germane şi statului Israel în schimbul unor sume de bani, valută convertibilă, calculată individual.

Aspecte interesante regăsim în descrierea administraţiei (din latinescul “administro, are = a ajuta, a sluji, a avea grijă de ceva) româneşti a Transnistriei. “Pentru neevrei, stăpânirea românească a părut mai puţin draconică şi considerabil mai binevoitoare decât stăpânirea germană din alte părţi ale teritoriului sovietic sau decât stăpânirea rusească.”Acest aspect a fost constatat şi de către scriitorul Vassili Grossman care a însoţit Armata Roşie în timpul războiului în calitate de corespondent de război. Intrând în Odessa, Grossman a găsit următorul tablou „O inscripţie deasupra unei cantine româneşti: Intrarea interzisă germanilor. Multe alimente: zahăr, prăjituri, făină. Populaţia îi critica pe români fără entuziasm ( a contre-coeur) din pură politeţe” Dar, evident, microbul naţional nu avea cum să fugă din Transnistria “Administraţia românească a noii provincii a fost marcată de corupţie, inconstanţă şi incompetenţă. Aceste îndoielnice moravuri româneşti contrastau puternic cu hărnicia şi organizarea germanilor şi cu metodele lor meticuloase în Ucraina. Insa mita şi specula provocate de lipsa de fermitate românească au dat locuitorilor regiunii o oarecare măsură a întreprinderii particulare şi a iniţiativei personale.” Ar fi interesant de studiat războaiele noastre din perspectiva administraţiei, nu a fost unul susţinut de o bună administraţie, de o bună mentenanţă, de eficiente servicii din spatele fronturilor indiferent dacă acesta a fost cel din 1913 din Bulgaria (unde cele mai multe pierderi româneşti s-au datorat tifosului şi nu luptelor) din 1916 sau din 1941-45. Chiar şi Antonescu se zburlea la Brătianu şi Maniu care-i cereau să retragă trupele din Uniunea Sovietică spunându-le că ele depindeau în mare măsură de administraţia militară germană o eventuală retragere a lor fiind imposibilă din lipsa mijloacelor proprii de a o pune în practică. Iar o proastă administrare a războiului plecând de la o proastă administraţie (militară şi/sau civilă) duce invariabil la un număr mult mai mare de pierderi umane atât din rândul militarilor cât şi al civililor.

În încheierea studiului, Dennis Deletant trece în revistă şi istoriografia care tratează perioada 1940-1946 şi implicaţiile politice în constituirea sa. Nu credem că există o altă perioadă în istoria poporului român care să fi suferit o abundenţă asemănătoare de pasiune naţionalistă combinată cu selecţii subiective ale realităţii istorice prin eludarea constantă a adevarului dureros. “Slăvirea lui Antonescu şi exagerarea meritelor sale politice, combinate cu o minimalizare a responsabilităţii sale pentru moartea a peste 250 000 de evrei, au fost folosite ca o armă de propagandă de către cei care invocă patriotismul în numele ultranaţionalismului împotriva monarhiei constituţionale şi a forţelor democratice.” Istoricul englez aminteşte de grupul de istorici (sau pseudo-istorici? sau istorici angajati, în ambele sensuri?) din jurul lui Ilie Ceauşescu sau de zelul mitificator al lui Gheorghe Buzatu sau de manualele de istorie care chiar publicate în 1995 ascundeau cu perseverenţă orice referire la politica antisemită a generalului Antonescu. Concluzia cărţii este relevantă, în concordanţă cu subiectul cărţii şi explică într-un fel dezbaterea postdecembristă care a avut loc pe marginea rolului istoric al lui Ion Antonescu: cel de al Doilea Război Mondial s-a încheiat pentru România la 22 decembrie 1989. Vindecarea însă continuă.

Concursul Internaţional de Canto Joseph Schmidt

Cea de-a doua ediţie a Concursului Internaţional de Canto Joseph Schmidt va avea loc în perioada 3–10 Octombrie 2008 la Suceava, fiind organizat de Asociaţia Joseph Schmidt în colaborare cu Colegiul de Artă Ciprian Porumbescu Suceava, Primăria Municipiului Suceava, Consiliul Judeţean Suceava, Direcţia pentru Cultură Culte şi Patrimoniu Cultural a Judeţului Suceava, Inspectoratul Şcolar Judeţean Suceava, Opera Naţională Română Iaşi, Radio Iaşi.

Evenimentul va debuta în după-amiaza zilei de 04 Octombrie 2008 cu deschiderea oficială a manifestării şi tragerea la sorţi a ordinii intrării în concurs, începând cu ora 17:00, urmată de un cocktail în foaierul Colegiului de Artă Ciprian Porumbescu Suceava.

Probele de concurs se desfăşoară în sala mare a Colegiului de Artă Ciprian Porumbescu Suceava după cum urmează:

sâmbătă, 04 Octombrie 2008

  • ora 18:00
    etapa I

luni, 06 Octombrie 2008

  • ora 15:00
    etapa a II-a

miercuri, 08 Octombrie 2008

  • ora 15:00
    etapa a III-a

Gala Laureaţilor va avea loc în seara zilei de 09 Octombrie 2008, începând cu ora 19:00, la sala mare a Gării Burdujeni, cu participarea extraordinară a Orchestrei Operei Naţionale Române din Iaşi dirijată de Leonor DUMITRIU. La eveniment vor fi prezenţi Alteţele Lor Regale Prinţul Paul şi Prinţesa Lia Ai României, care vor oferi un premiu în valoare de 2.500 de euro unuia dintre finaliştii concursului.

Juriul Internaţional al celei de-a doua ediţii a Concursului Internţional de Canto Joseph Schmidt este format din: Georgeta STOLERIU (Preşedinte de Onoare - Soprano, Maestra di Canto, Prof. univ. dr. la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti), Elena BOTEZ (Preşedinte - Soprano, Maestra di Canto), Kathleen McCALLA (Soprano, parteneră în sute de spectacole a lui Domingo, Carreras, Bruson, Pavarotti…), Dumitru GHEORGHIU (Regizor, Opera Naţională Română Timişoara), Michael MACEK (Manager, Baron Weingartner Artists Management Wien).

De asemenea, în cadrul celei de-a doua ediţii a Concursului Internaţional de Canto Joseph Schmidt Suceava România 2008, va avea loc cea de-a doua ediţie a Colocviului Internaţional Joseph Schmidt, care va fi moderat de scriitorul şi jurnalistul Aurel BRUMĂ de la Radio Iaşi.

Joi, 09 Octombrie 2008, începând cu la ora 16:00, Colegiul de Artă Ciprian Porumbescu Suceava va decerna Diploma de Onoare a Colegiului de Artă, Alteţelor Lor Regale Prinţului Paul şi Prinţesei Lia Ai României.

Eveniment cu totul special, integrat în seria manifestărilor culturale Joseph Schmidt, este expoziţia Puşa PÂSLARU – Femeia | Artistul | Omul | 30 de ani de carieră, care va avea vernisajul joi, 09 Octombrie 2008, începând cu ora 18:00, în sala mare a Gării Burdujeni, precedând marea Gală a Laureaţilor.

Vor fi oferite următoarele premii în concurs: Marele Premiu (3.000 de euro), Premiul I (2.500 de euro), Premiul II (1.500 de euro), Premiul III (1.000 de euro).

Asociaţia Joseph Schmidt va decerna titlul de Membru de Onoare al Asociaţiei Joseph Schmidt în timpul Galei Laureaţilor, unor personalităţi marcante ale spaţiului cultural internaţional.