miercuri, 25 iulie 2007

La Rădăuţi, trenurile personale trec chiar prin mijlocul cimitirului din localitate

La cimitir, cu personalul

Indicatoare de cale ferată, între cruci şi cavouri
La Rădăuţi, trenurile personale trec chiar prin mijlocul cimitirului din localitate

Oraşul Rădăuţi este singura localitate din România unde calea ferată trece prin mijlocul cimitirului. Practic, trenurile personale care fac legătura între Dorneşti şi Putna trec fluierând prin cimitirul orăşenesc, loc cu repaus şi verdeaţă, unde odihneşte, printre mulţi alţii, şi "aviatorul Unirii", Vasile Niculescu. Pe vremuri, epoca Ceauşescu inaugurase prin cimitirul Rădăuţi inclusiv un tren accelerat, care venea de la Bucureşti şi ajungea la Putna.

La Rădăuţi nu sunt prea multe repere: oraş mic, inimă zburdalnică, nostalgii provinciale. Din când în când, Oficiul de Refugiati şi JRS, un ONG al iezuiţilor, mai trezesc comunitatea din nemişcare, cu acţiuni în beneficiul refugiaţilor din centrul local. Când iese popa din casă şi merge de-a lungul străzii Ştefan cel Mare, acesta este un reper viu al comunităţii.

Alt reper se află peste drum de gară: este vila lui Blanche, un supermodel de cursă lungă, care are casa părintească transformată în vilă încă din vremea relaţiei cu miliardarul-alint Irinel Columbeanu. Triunghiul reperelor poate fi încheiat cu liniştea acestei localităţi: liniştea de la Rădăuţi, fost târg austriac, adaugă zonei o nouă formă de relief. Altfel spus, dacă auzi linişte undeva, acolo este Rădăuţi.

"Când ajunge oul mai cuminte ca găina…"

Un reper al comunităţii - „Casa Blanche”
"Aice, la cimitirul ista, se dă bine morţii cu ăi vii", zice şuierat moş Ştoncuţă printre cei doi ştirbi îngălbeniţi ai lui. Bătrânul e un hâtru: mestecă placid dintr-o bucată de ţigară şi vorbeşte cu un soi de veselie în ochi care sugerează detaşarea. Stă la geam, se uită la cimitirul care se derulează pe lângă tren şi sloboade câte un fum gros de tiutiun peste umăr.

După aceea revine: "Stai la geam, la trin, şi te gândeşti: i-rrraa, ce-amar de lume o hi reposat aice la cimitirul ista, oameni mari, domn’le, numai una şi una! Cimitirul ăsta ţine mulţi români, dar şi nemţi. Au rămas în pământ aicişea, că deh! - când ajunge oul mai cuminte decât găina, te mai linişteşti în linişte, mai stai pe unde te-ai născut şi te uiţi la copchiii ce-ţi urmează!".

Moş Ştoncuţă mai rumegă puţin din ţigară, îi înjură puţin pe-ăia care au scos ţigările "Carpaţi" de pe piaţă, pe urmă începe să fixeze insistent un punct de pe geamul murdar al trenului personal şi conchide: "Ştiţi una? Măru’ putred strică livada! Îs bune şi cimitirele astea, altfel unde s-ar duce răii?". Şi molfăie din ţigară, cu veselia aceea ciudată în ochi care, dacă nu mă înşeală memoria, este moştenită direct din şiretenia ţăranilor lui Marin Preda.

Istoria trenului la moldoveni, mai recentă decât istoria decesului

La un moment dat, cea mai mare nedumerire a oricărui copil din oraşul sucevean Rădăuţi se referă la o "competiţie": ce-a fost, adică, mai întâi în acest oraş, calea ferată sau cimitirul?". La început a fost cimitirul, acesta datează de pe la jumătatea secolului XIX. Ulterior s-a tăiat drum de tren prin cimitirul Rădăuţi, era în jurul anului 1869.

Linia ferată era strategică pentru austriecii care administrau provincia: chiar dacă Bucovina ar fi căzut în mâinile ruşilor, austriecii ar fi controlat în continuare zona prin această comunicaţie. S-a văzut că au avut dreptate pentru că în al Doilea Război Mondial, calea ferată a rămas sub control româno-german până la 23 august 1944, în timp ce o mare parte din judeţul Rădăuţi fusese deja pierdută către ruşi", explică doctorul în istorie Marian Olaru.

Pentru o populaţie semirurală cum era cea a Bucovinei, faptul că la 1870, înainte de intrarea oricărui tren în gară, mergea un localnic călare înaintea locomotivei şi anunţa "Vine trinnuuu’!", nu putea să constituie o curiozitate. "Rădăuţenii nu s-au împotrivit când s-a trasat această cale ferată. Ştiau că austriecii au obsesia comunicaţiilor.

S-au împotrivit doar negustorii locali, care se temeau de concurenţă, dar care invocau oficial că trenul va aduce păcatele civilizaţiei", spune istoricul Olaru. Aşadar, gara exista încă din secolul XIX, dar de murit, se murea la Rădăuţi cu mult timp înainte de acest moment. Altfel spus, istoria trenului la moldoveni este mult mai recentă decât istoria decesului la moldoveni.

"Aviatorul unirii"

În cimitirul municipal Rădăuţi au fost înmormântaţi frumos oameni care pot fi trecuţi fără emoţie în istoria recentă a României. Desculţi şi anonimi, câţiva soldaţi stau aliniaţi sub nişte cruci umile, spoite în alb. Oamenii au sfârşit fără glorie în timpul Primului Război Mondial, fără să apuce să-şi bea berea.
Se ştie naţionalitatea lor, dar nu se ştie de partea cui au luptat: erau români bucovineni, dar nu au fost înregistraţi de Armata Română şi este posibil să fi fost înrolaţi cu forţa, de austrieci. Peste drum, vreo două companii de soldaţi germani îşi continuă aroganţa şi după moarte.

Teutonii au cruci din piatră masivă, sculptată după rit catolic şi au numele inscripţionate. Au, de asemenea, un uriaş monument lustruit, care aminteşte în limba germană: „An după an, întregul veac va trece şi vor pieri şi camarazii tăi cu toţii, dar la mormântul tău veni-vor să se plece, cu amintirea ta în suflet".

La mică distanţă, se află mormântul celui mai faimos dintre aviatorii români: în noiembrie 1918, locotenetul aviator Vasile Niculescu, supranumit „aviatorul Unirii", a executat cu un aparat Farman-40, un raid peste Carpaţi până la Blaj, în Transilvania, pentru a duce un important mesaj din partea Guvernului României către Consiliul Naţional Român. Mesajul conţinea asigurările date de Guvernul român pentru sprijinirea acţiunilor unioniste ale românilor din Transilvania, comunicându-se, totodată, hotărârea de a se trimite Armata română dincolo de Carpaţi.

Aveau gară, n-aveau trenuri

Fenomenul are şi un pitoresc propriu. După ocuparea României de Armata Roşie, sovieticii au suspendat legăturile feroviare cu teritoriile româneşti deja anexate la fostul URSS - nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţei, şi s-a ajuns astfel în situaţia când localităţi mari, precum Siret, aveau gară, dar nu aveau trenuri.

Astăzi, la Rădăuţi, trenurile personal care vin dinspre Dorneşti via Putna străbat de-a curmezişul prin "ţintirimul" oraşului, de 4-5 ori pe zi. Înainte vreme, în "Iepoca Ceauşescu", prin cimitir trecea şi un accelerat care venea de la Bucureşti şi se oprea la Putna. Morţii nu zic nimic, morţii formează singura pătură socială din România care nu are vocaţia protestului în stradă, în câmp sau pe vreo macara.

La trecerea trenului de navetişti printre ei, morţii din cimitirul oraşului Rădăuţi se aliniază frumos sub cruci şi dau onorul către pasageri.

N-au cum să o facă, dar tare şi-ar dori să le transmită acestor navetişti neraşi, acestor ceferişti ponosiţi sau poliţişti de frontieră aferaţi că ei au trăit, totuşi, vremi mult mai ferite de momentele "interesante" ale istoriei.

0 comentarii: