Iubiri intangibile

Am iubit atît de mult cărţile încît cel mai important mod de supravieţuire mi-a fost dat de Dumnezeu tocmai prin munca în bibliotecă.

În vremea copilăriei mele, cărţile deveniseră o marfă comună prin magazinele săteşti, depozitate lîngă lămpile de gaz şi cutiile de chibrituri. De ce Dumnezeu i-o fi băgat pe gît vînzătorul mamei o povestire a lui Jean-Marie Gustave Le Clezio nu pot nici astăzi să-mi dau seama! Uneori cred că era mîna destinului pentru că, vedeţi dumneavoastră, povestirea se intitula "Cel ce nu văzuse marea niciodată". Citeam adesea frazele meşteşugite, neînţelegînd fragilitatea omului îndrăgostit nebuneşte de mare. Iată-mă ajunsă la maturitate cu acel stigmat al unei lecturi accidentale, eu însămi victimă a unei iubiri fără de noroc, ducînd în inimă povara de a nu fi văzut marea niciodată. Privesc de nenumărate ori pe canalele de televiziune puhoiul de oameni despuiaţi, aşezaţi în arşiţa soarelui, tratînd marea ca pe o prostituată cu care faci dragoste fără să-ţi pese de ea. Întotdeauna mi-am imaginat că voi ajunge pe ţărm într-o zi ploioasă. Mi-am imaginat că voi sta de vorbă cu marea despre ţara mea şi despre rănile ei adînci sau poate despre viaţa mea şi rănile mele nebănuite. Mi-am imaginat că voi ajunge şi cel mai important om al vieţii mele va fi acolo pentru a-mi traduce zbaterea mării. Numai un om care ţi-e drag poate să-ţi facă o recomandare, să-ţi tălmăcească adîncurile şi puterea albastrului. Acum, chiar dacă mi-ar fi dat să pot pleca, ştiu că mi-am dorit atît de mult acest lucru încît nu mai am putere să înţeleg că marea a fost din copilărie în mine... Oricum, în luna septembrie, marea deja este învăluită de tristeţe. La ce bun aş mai încărca-o şi cu neîmplinirea mea?

Mălina Aniţoaei