miercuri, 26 decembrie 2007

Să umblăm ca fii ai luminii lumii!

Să umblăm ca fii ai luminii lumii!


Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare.

Motto: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege.”

(Galateni 4, 4)


Iubiţi credincioşi,

Păcatul neascultării săvârşit de strămoşii noştri, Adam şi Eva, i-a dus pe ei şi pe urmaşii lor la o tot mai mare înstrăinare de Dumnezeu. „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ”, citim în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, s-au lăsat robiţi de frumuseţea trupului. „Dar Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup…»” (Facerea 6, 1-3).

Dumnezeu rosteşte prin gura prorocului Ieremia cuvintele: „Poporul Meu însă M-a părăsit. Tămâiază idoli, s‑a poticnit în căile sale şi a părăsit căile cele vechi, ca să umble pe poteci şi pe drumuri nebătătorite, ca să-şi facă ţara grozăvie şi batjocură veşnică” (Ieremia 18, 14). „Şi au făcut viţei în Horeb şi s-au închinat idolului. Şi au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel, care mănâncă iarbă. Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei…” (Psalmul 105, 19-21). Astfel, poporul ajunsese la o împietrire, la o mare învârtoşare a inimii; cu auzul auzea, dar nu înţelegea, cu ochii privea, dar nu vedea (Isaia 6, 9-10; Matei 13, 14-15).

Starea aceasta de înstrăinare atât de Dumnezeu, cât şi de poruncile Lui i-a dus pe oameni la marginea prăpastiei vieţii sufleteşti, a vieţii morale. Oamenii trăiau o spaimă atât a rătăcirii şi a însingurării, cât şi o dorinţă tot mai mare de căutare a lui Dumnezeu, o legătură sufletească cu El: „Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieşte-mă şi mă ascultă. Ţie a zis inima mea: Pe Domnul voi căuta. Te-a căutat faţa mea; faţa Ta, Doamne, voi căuta. Să nu-Ţi întorci faţa Ta de la mine şi să nu Te abaţi întru mânie de la robul Tău” (Psalmul 26, 12-14). „Am ajuns – scrie prorocul Isaia – ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpâneşti şi care nu mai sunt chemaţi cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî, munţii s-ar cutremura!” (Isaia 63, 19). Aceasta era starea sufletească a lumii Vechiului Testament înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu; o stare de spaimă, de rătăcire, de îndepărtare de Dumnezeu. Răutăţile păcatelor atinseseră plinătatea lor, pe de o parte, iar pe de alta, lumea începea să simtă tot mai mult nevoia sufletească de apropiere de Dumnezeu. Toate acestea însemnau, de fapt, „plinirea vremii”, atunci când „Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său”, Cel Unul-Născut (Galateni 4, 4), „Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”.

Dreptmăritori creştini,

Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, S-a născut cu trup pentru a noastră mântuire (Matei 1, 21; 18, 11; Luca 19, 10); S-a întrupat, S-a făcut om, numindu-Se Fiul Omului, „ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12), fii ai luminii, El, Mântuitorul, fiind „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). El luminează prin cuvintele Sale, după cum mărturiseşte şi Psalmistul: „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele” (Psalmul 118, 105). Mântuitorul, prin Întrupare, a risipit întunericul păcatelor: Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 15-16). Deşi aşteptat cu dorinţă arzătoare de poporul lui Israel, care-I cerea lui Dumnezeu „să rupă cerurile”, ca să Se coboare Fiul lui Dumnezeu, atunci când Acesta S-a întrupat, rămânând mai departe Dumnezeu, cei care căutau slavă unii de la alţii şi nu slava care vine de la unicul Dumnezeu (Ioan 5, 44) nu L-au primit. Cei care „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43) nu L-au primit, pentru că ei continuau să trăiască în întunericul păcatelor, în ura faţă de semenii lor. „Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11), pe când „cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină” (I Ioan 2, 10).

Mântuitorul, pe Muntele Taborului, Şi-a arătat slava Sa ucenicilor, atât cât au putut cuprinde aceştia cu mintea şi inima: faţa Sa „a strălucit ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 1-2). De această lumină, spune Mântuitorul, se vor împărtăşi drepţii, care „vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Împărăţia lui Dumnezeu) (Matei 13, 43). De lumina dumnezeirii ne împărtăşim atunci când primim Sfânta Taină a Botezului; după ce ieşim din apa Botezului primim o pânză albă şi, o dată cu aceasta, lumânarea aprinsă, rostindu-se cuvintele: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină…”. Prin Botez, ne-am îmbrăcat astfel în Hristos, lumina lumii (Galateni 3, 27).

În Sfânta Taină a Euharistiei ne împărtăşim cu Cel Care este lumina însăşi, Iisus Hristos, şi mărturisim: „am văzut lumina cea adevărată”.

Sfinţii sunt înfăţişaţi în sfintele noastre icoane în hainele sfinţeniei, hainele luminii; veşmintele care îmbracă trupurile lor ascetice, adevărate temple ale Duhului Sfânt, şi, îndeosebi, aureolele care înconjoară capetele lor arată viaţa lor de sfinţenie. Toate acestea ne îndeamnă să vedem cu ochii sufletului lumina slavei dumnezeieşti, prezenţa tainică a Celui Care este izvorul vieţii şi al luminii, Mântuitorul Iisus Hristos.

De aceea, voim a spune că lăcaşul de închinare, biserica pictată cu chipurile sfinţilor este înveşmântată în lumină, în lumina lui Hristos. Pereţii exteriori, tencuiţi cu o anumită măiestrie, creează efecte de lumină şi umbră; această împletire este, de fapt, icoana trăirii vieţii noastre pământeşti, a nevoinţelor creştineşti, cu ridicări şi căderi, în lupta cu păcatele, care „grabnic ne împresoară” (Evrei 12, 1).

Iubiţi credincioşi,

Mântuitorul, prin Întruparea Sa, prin Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer, „ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale…” (Coloseni 1, 13). De aceea, suntem datori să rămânem statornici şi să sporim zi de zi în această stare de sfinţenie, „umblând ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8), lucrând cu frică şi cu cutremur mântuirea noastră (Filipeni 2, 12), „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri. Pentru aceasta, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, toate biruindu-le. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei […] luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6, 1-18).

Dreptmăritori creştini,

Închei scrisoarea mea pastorală cu înţeleptele cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, de la a cărui strămutare la locaşurile de veci s-au împlinit, anul acesta, 1600 de ani: „Aşadar, pentru că am dobândit acest dar atât de mare al iertării păcatelor, să facem totul ca să nu batjocorim o binefacere ca aceasta…

Marile dregătorii lumeşti le recunoaştem după insignele purtate de oameni; calitatea noastră de creştin însă trebuie să o cunoaştem după sufletul nostru.

Creştinul trebuie să se arate creştin nu numai după darul pe care-l aduce la altar, ci şi după viaţa nouă pe care o duce; «trebuie să fie lumina lumii» (Matei 5, 14) şi «sarea pământului» (Matei 5, 13). Se cuvine ca un creştin să strălucească nu prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci prin cele ce aduce el lui Dumnezeu. Totul să-l arate creştin: mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul.

Vă spun acestea, nu pentru a ne lăuda că suntem creştini, ci pentru a ne pune viaţa în rânduială spre folosul celor ce ne văd” (Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei).

Cu smerenie, ridic acum glasul meu către Dumnezeul luminii:

„Hristoase, lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată; îndreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale…”.

Vă adresez, cu dragoste părintească, urarea să petreceţi Sfintele Sărbători cu bucuria mântuirii, întru lumina lui Hristos, născut în peştera din Betleem, şi Noul An, cu sănătate, şi, întru toate, bună sporire.

LA MULŢI ANI!

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

† P I M E N,

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

0 comentarii: