miercuri, 26 decembrie 2007

Istorie şi memorie a reeducării

Studiul de faţă reprezintă, în primul rînd, o analiză a reeducării «de tip Piteşti» în ansamblul practicilor reeducative din detenţie şi din afara acesteia, prin comparaţie cu reeducarea desfăşurată în alte state comuniste. El militează, în partea sa secundă, pentru întreţinerea memoriei victimelor, sarcină atribuită intelectualilor.



1. Istorie

Reeducarea de la Piteşti are un precedent: reeducarea de la Suceava. În perioada 6 ianuarie-19 septembrie 1949 în acest penitenciar s-a desfăşurat prima încercare de reeducare a deţinuţilor politici din România comunistă[1]. Această reeducare este importantă din două motive. Pentru că ea a arătat că reeducarea este posibilă şi pentru că în urma ei au rezultat viitoarele cadre ale reeducării de la Piteşti. Deţinuţii angajaţi în reeducare merseseră atît de departe încît înfiinţaseră o organizaţie, copiată după organizaţiile partidului comunist, denumită Organizaţia Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste. Ea a fost însă desfiinţată pe data de 9 martie 1949, cînd conducerea Ministerului Afacerilor Interne (MAI) le trimite deţinuţilor un reeducator, pe numele său Stângă. Această reeducare de primă generaţie consta în lecturarea şi discutarea în colectiv a literaturii ideologice, sprijinirea anchetatorilor cu informaţii despre persoanele rămase nearestate şi strîngerea de informaţii asupra stării de spirit a deţinuţilor din penitenciar.

În timp ce reeducarea de la Suceava continuă, pe 19 aprilie 1949 un grup de deţinuţi care se remarcaseră aici şi care îl avea ca lider pe Eugen Ţurcanu este transferat, la ordinul conducerii MAI, la penitenciarul Piteşti în vederea pregătirii condiţiilor necesare începerii unui nou tip de reeducare. La Piteşti, grupul este încarcerat la camera 11, etajul 1, secţia «corecţie» (care grupa deţinuţi cu pedepsele cele mai mici şi a căror culpă faţă de regim era considerată minimă). Noii veniţi strîng informaţii despre deţinuţii de pe secţie şi caută să ia legătura cu conducerea penitenciarului pentru a i le preda şi a-i cere începerea unei acţiuni de reeducare în penitenciar. Contactul dintre acest grup şi direcţia penitenciarului se produce în vara anului 1949, în urma unei inspecţii a colonelului Iosif Nemeş, director în MAI. În perioada 7 iunie-25 noiembrie 1949 conducerea MAI înăspreşte condiţiile de detenţie, aceasta fiind o măsură prealabilă începerii reeducării.

Dispozitivul de reeducare este testat de către oficiali din Ministerul de Interne şi/sau Securitate pe data de 25 noiembrie 1949, la camera 1 secţia «corecţie». Apoi, acţiunea debutează pe scară largă în data de 6 decembrie 1949, la camera 4 Spital, etajul 1.

Reeducarea «de tip Piteşti» datorează foarte mult unui fost student la Facultatea de Drept din Iaşi, Eugen Ţurcanu, deţinutul care prin angajamentul său total a făcut ca reuşita experimentului să devină certă. În 1946 Ţurcanu intră în partidul comunist, ulterior fiind trimis la o şcoală de diplomaţi a partidului. În 1948 a fost arestat în urma unui denunţ prin care era acuzat că a făcut parte în adolescenţă din Mişcarea Legionară, deşi în autobiografia sa redactată la intrarea în partid mărturisise acest lucru. A fost arestat din motive de siguranţă, apoi a fost încarcerat la penitenciarul Suceava. Aici a început în toamna anului 1948 o acţiune de reeducare sub conducerea unui alt deţinut, Alexandru Bogdanovici, care fusese, înainte de arestare, şeful Centrului Studenţesc Legionar Iaşi[2]. Pînă la judecarea sa, Ţurcanu spera că va fi eliberat, şi de aceea nu intră în reeducare, în această perioadă fiind planton la etajul II al penitenciarului, o funcţie de acoperire pentru cei mai buni informatori ai administraţiei. În 6 ianuarie 1949, în urma judecării deţinuţilor din grupul Universitatea Iaşi, din care făcea parte, Ţurcanu este condamnat la 7 ani de închisoare «corecţională». Foarte inteligent, cu o voinţă puternică şi dornic să iasă cît mai repede din penitenciar (era căsătorit şi avea o fetiţă de doi ani), Eugen Ţurcanu intră în reeducare, unde la scurt timp preia conducerea acţiunii.

Caracteristica reeducării «de tip Piteşti» o constituie faptul că deţinuţii erau bătuţi îngrozitor pentru a-şi schimba convingerile chiar de către colegii lor de detenţie. În afară de bătaia sistematică, aplicată de deţinuţii din comitet şi de către ajutoarele acestora, deţinuţii erau puşi să facă gimnastică forţată (culcări, genuflexiuni), să stea zile şi nopţi întregi în poziţii incomode. Erau chinuiţi şi umiliţi în cele mai inedite feluri: li se punea tineta în cap, erau puşi să sară ca broasca, să frece ore întregi pardoseala, să se tîrîie pe jos, să mănînce într-un timp record şi fără a se folosi de mîini, să-şi consume fecalele şi să-şi bea urina şi, ca metodă de «lămurire», să se bată între ei. Gardienii şi conducerea penitenciarului asigurau doar dispozitivul şi interveneau numai la începutul procesului de demascare şi reeducare sau în cazuri extreme.

În momentul în care voinţa deţinuţilor era anihilată, ei erau gata pentru prima fază a reeducării, intitulată demascarea exterioară. Primă fază avea ea însăşi doi timpi. În primul, numit demascarea din interior, deţinuţii erau constrînşi să denunţe toate atitudinile şi actele lor şi ale altora susceptibile a fi împotriva regimului şi a administraţiei închisorilor. Acest timp presupunea doar demascările cu privire la activitatea din interiorul penitenciarului, care se făceau în public, în faţa camerei, şi împreună cu reeducatorul care îl avea pe deţinut în primire. Cei care asistau trebuiau să participe, punîndu-i demascatului întrebări. Acolo unde observau că tinde să omită sau să ascundă ceva, erau datori să intervină. Prin acest procedeu, scopul reeducatorilor era dublu: căutau să cunoască în profunzime activitatea din interiorul închisorii, şi vedeau care dintre deţinuţi participă la reeducare şi în ce măsură. Demascările din interior erau verbale. Doar lucrurile foarte importante erau scrise pe hîrtie de către deţinuţi, dar aceasta mai tîrziu. După ce deţinuţii îşi încheiau demascarea din interior, erau gata pentru timpul următor.

Cel de-al doilea timp era demascarea din exterior. Deţinuţii îşi notau pe tăbliţe de săpun, cu un ac, punctele asupra cărora aveau de demascat şi apoi îşi declarau activitatea din exteriorul închisorii în faţa şefului de comitet. Acesta le punea întrebări, le spunea să mai mediteze asupra unui punct sau a altuia şi, cînd socotea de cuviinţă, îi trimitea să-şi scrie demascările. Din 25 noiembrie pînă în 26 decembrie 1949 deţinuţii îşi scriau demascările în faţa directorului penitenciarului, Alexandru Dumitrescu şi a ofiţerului (referentului) politic, Ioan Marina. Declaraţiile din demascări erau scrise, la început, în diverse camere ale administraţiei. Din 19 ianuarie 1950, ele erau redactate în fosta cameră de baie de lîngă camera 4 Spital, acum reamenajată, şi numai în faţa lui Eugen Ţurcanu, reeducatorul şef dintre deţinuţi. În acest timp, deţinuţii trebuiau să declare toate informaţiile care ar fi putut sluji regimului. Pentru a avea o imagine mai clară, iată ce interesa Partidul Comunist şi/sau Securitatea: organizaţii legionare, organizaţii subversive, depozite de muniţie şi armament, gazde, persoane care înlesnesc trecerea frontierei, activităţi şi legături ale Partidului Naţional Ţărănesc după dizolvare, probleme şi legături de «spionaj» (unde intrau toate relaţiile cu Occidentul), «sabotaj economic» (care reprezenta încercarea de a rezista la etatizarea economiei), deţinători de valută şi metale preţioase, de cărţi şi «documente subversive» (care reuneau toate cărţile necomuniste epurate din biblioteci), acte comise împotriva comuniştilor în timpul războiului şi date privind membrii de partid.

Ajunşi în camerele de scris declaraţii, deţinuţii erau puşi să redea întreaga activitate dusă împotriva regimului, a lor şi a celor pe care îi cunoşteau, urmînd temele indicate mai sus. Relatările se numeau ele însele «demascări» şi aveau următoarea formă: «Subsemnatul … bandit, declar …» – apoi urma conţinutul declaraţiei. Demascările nu aveau forma declaraţiilor pe care deţinuţii le redactau în faţa Securităţii, ci aspectul unor note informative, în care erau prezentate numai chestiunile din afara penitenciarului. Demascarea era considerată o favoare care se acordă deţinuţilor. Din acest motiv ea trebuia cerută, fiind, în fapt, o «autodemascare», cum de altfel mai este şi numită, şi reprezenta semnul capitulării duşmanului în faţa adevărului suprem al ideologiei. În demascările scrise deţinuţii nu trebuiau să spună nimic despre bătaie şi torturi, care erau indicate prin formulări de lemn ca «în urma conflictului» sau «în urma discuţiilor».

Ţurcanu era cel care stabilea dacă deţinuţii au spus adevărul, în urma confruntării declaraţiilor. Apoi, deţinuţii care demascaseră lucruri comune erau confruntaţi şi ei. O altă metodă de verificare era aceea prin care Ţurcanu consulta fostele «vîrfuri» ale deţinuţilor închişi care, în urma reeducării se convertiseră. Alteori, ca să se convingă că deţinuţii declară tot, Ţurcanu îi bătea pînă începeau să inventeze. Atunci verifica, prin intermediul altor deţinuţi, invenţiile respective.

Reeducatorul-şef îi asigura pe deţinuţi, în public, că nu vor fi inculpaţi în noi procese pentru declaraţiile date în demascări. Le spunea că demascarea nu este atît o acţiune poliţistă, cît un procedeu care deschide calea spre reeducare. Noua metodă nu era doar o nouă anchetă, ci o etapă necesară care făcea conversiunea posibilă. Ea trebuie văzută în principal ca o probă a sincerităţii, prealabilă receptării noii doctrine.

Prin demascarea exterioară deţinuţii dădeau regimului primele semne că s-au rupt de trecut.

Cea de-a doua fază a reeducării era demascarea internă. În această etapă secundă deţinuţii trebuiau să probeze că s-au rupt radical de trecut. Dovada consta în autobiografia pe care erau datori să o facă. Pentru a arăta schimbarea fundamentală de gîndire, autobiografia trebuia să fie cît mai negativă cu putinţă. Dacă demascarea externă este momentul adevărului, demascarea internă reprezintă momentul ficţiunii. Dacă în prima fază deţinuţii trebuiau să declare toate datele reale, acum sînt obligaţi să producă doar falsul: să spună despre ei şi familiile lor că sînt cei mai mari criminali, incestuoşi, desfrînaţi şi ticăloşi. Şi nu doar să le spună, ci să recunoască aceste irealităţi în timp ce îşi povestesc în amănunt viaţa. După ce deţinuţii şi-au recunoscut crimele, ei trebuie să-şi reinterpreteze viaţa în funcţie de această acceptare. Autobiografia se face în faţa celorlalţi deţinuţi, în colectiv şi sub supravegherea comitetului de reeducare. La expunerile biografice participă toţi deţinuţii. Ei sînt obligaţi să-i pună întrebări celui care îşi relatează viaţa, să-l contrazică şi să-l acuze, acolo unde consideră că manifestă cel mai mic ataşament faţă de trecut. Autobiografiile cele mai incriminante sînt şi cele mai de preţ. Din contră, expunerea cea mai neutră este taxată drept semn de «banditism». Cele mai importante autobiografii sînt scrise şi trimise la Ministerul de Interne, pentru a proba schimbarea radicală de gîndire.

După încheierea acestui proces, deţinuţii care acum manifestă aderenţă pentru regim, sînt supuşi ideologizării, care se face prin discutarea problemelor teoretice şi practice comuniste. Dacă în faza demascării exterioare deţinuţii îşi scriu «autodemascarea», în faza demascării interioare îşi fac «autobiografia», iar în faza post-demascare îşi redactează analiza de evoluţie. Reeducarea reprezintă tocmai acest proces dinamic: prima fază probează că deţinuţii s-au rupt de trecut, a doua confirmă şi întăreşte desprinderea, iar cea de-a treia fază îi dă un fundament doctrinar care are rolul de a o face definitivă. După ce în prima etapă deţinuţilor le-au fost distruse concepţiile, în ce-a de-a doua trecutul lor a fost refăcut, în ce-a de-a treia etapă li se revelă adevărul ideologic în numele căruia li se întîmplă tot acest proces.

Reeducarea se desfăşoară cu succes în penitenciarul Piteşti, ea încheindu-se la secţia «corecţie», în primăvara anului anului 1950, secţie care grupa circa 2/3 dintre deţinuţii din închisoare. Acum regimul ia decizia să extindă experimentul în întregul sistem de detenţie, fapt pentru care transferă deţinuţi reeducaţi în alte cinci locuri de detenţie (Braşov, Gherla, Peninsula, Tîrgu Ocna şi Ocnele Mari). Aici reeducarea se desfăşoară cu mai mult sau mai puţin succes. De acum, fiecare loc de detenţie din cele indicate are propria sa istorie a reeducării, deşi regimul caută să coordoneze întreaga acţiune. Ea eşuează în martie 1950 la Braşov şi în două rînduri la Tîrgu Ocna (mai întîi în septembrie 1950 şi apoi în aprilie 1951).

La Piteşti reeducarea continuă cu deţinuţii de la parter, secţia «temniţă grea», în perioada aprilie-septembrie 1950, şi apoi cu cei de la subsol, secţia «muncă silnică», în perioada 6 decembrie 1950-primăvara 1951. Pe data de 10 iulie 1951, un deţinut pe nume Ion Simionescu, care fusese torturat de către reeducaţi la Peninsula, în timp ce se găsea la muncă pe şantierul lagărului a ieşit afară din cordon cu intenţia vădită de a fi împuşcat. În urma acestei morţi, secretul reeducării este deconspirat, Radio Londra aflînd despre torturarea deţinuţilor politici din închisorile şi lagărele din România. În urma valului de critici regimul decide să stopeze acţiunea. Aceasta se produce în două etape. Mai întîi, în septembrie 1951 deţinuţii de la Piteşti sînt transferaţi la Gherla, unde o acţiune de reeducare începuse din septembrie 1950. Apoi, reeducarea continuă la Gherla pînă în 19 decembrie 1951, cînd acţiunea este în fine stopată.

Pe 19 decembrie 1951 deţinuţii reeducatori sînt transferaţi la penitenciarul Jilava, unde timp de doi ani (1952-1954) Securitatea îi anchetează şi apoi decide pe umerii cui să arunce responsabilitatea pentru crimele şi torturile din reeducare. Ancheta urmează directiva ideologică după care reeducarea ar fi fost iniţiativa unor deţinuţi membri ai Mişcării Legionare, care, pentru a compromite regimul de democraţie populară, a organizat teroarea din închisori. Inculpaţi în proces, 21 de deţinuţi produc ei înşişi în anchetă probele vinei lor şi justifică teza regimului asupra reeducării. O excepţie: Eugen Ţurcanu, fostul reeducator-şef, care, dîndu-şi seama că nu mai are oricum nici o şansă să scape de condamnarea la moarte, nu susţine poziţia anchetatorilor.

Procesul a avut loc la Tribunalul Municipiului Bucureşti, între 20 septembrie şi 10 noiembrie 1954. El a fost iniţial gîndit ca unul «spectacol», însă mai apoi regimul a renunţat, desfăşurîndu-se cu uşile închise, publicul fiind format din ofiţeri de Securitate şi soţiile acestora. Cei 22 de deţinuţi reeducaţi (excepţie făcînd Nicolae Cobâlaş, introdus în proces pentru a justifica teza regimului), selectaţi cu grijă dintre cei cu trecut legionar, sînt judecaţi. Apărarea nu a avut nici un rol, neexistînd martori ai apărării, iar apărătorii din oficiu acuzîndu-i pe inculpaţi la fel ca şi procurorul militar. Fiind reeducaţi şi crezînd că nu se pot salva decît acreditînd teza regimului, toţi deţinuţii au recunoscut acuzaţiile, Eugen Ţurcanu inclusiv. Rămîne un mister pentru ce acesta din urmă şi-a schimbat poziţia din anchetă. Toţi deţinuţii au fost condamnaţi la moarte pentru crime politice. Pe data de 17 decembrie 1954, la penitenciarul Jilava au fost executaţi 16 dintre ei, cel de-al şaptesprezecelea fiind executat pe 22 iunie 1955.

Ţapii ispăşitori ai reeducării care făceau parte din administraţia închisorilor – Gheorghe Sucigan, Alexandru Dumitrescu, Tudor Sepeanu, Constantin Avădanei şi Viorel Bărbosu au fost şi ei condamnaţi într-un proces separat pentru crime de drept comun, condamnarea lor avînd rolul de a acoperi pe principalii vinovaţi din conducerea partidului şi/sau a Securităţii.

În general, în România ca şi pe plan mondial, există puţine studii despre reeducare. Majoritatea lor covîrşitoare nu acreditează teza schimbării radicale de convingeri, afirmînd că este vorba fie de o simplă «distrugere psihică», fie pur şi simplu de «abrutizare»[3]. Rezultatele noastre sînt contrare acestui punct de vedere, interviurile pe care le-am realizat cu foşti deţinuţi reeducaţi, la aproape 60 de ani distanţă, arată că schimbarea modului de a gîndi şi simţi este certă, profundă şi de durată.

În timpul reeducării, alături de grupul reeducaţilor a existat o pătură subţire de deţinuţi care au supravieţuit din punct de vedere psihic la periferia acţiunii[4]. Explicaţiile acestui rezultat constau în caracterul de masă al procesului, circumstanţele în care aceşti deţinuţi au fost trecuţi prin reeducare, comportamentul reeducatorilor şi în capacitatea de rezistenţă a demascaţilor. În timpul reeducării conştiinţa se comprimă, se retrage progresiv din faţa ofensivei dispozitivului exploziv care este pus în practică. Mare parte din suflete sfîrşesc prin a se deşira, în urma şocurilor repetate pe care le îndură. Însă există, în reeducare, un tip de conştiinţă care se retrage, se închide în sine, îşi găseşte un echilibru precar, nici ea nu ştie cum. Numim acestă categorie conştiinţa pliată.

Spre deosebire de conştiinţa pliată care, deşi este un efect al demascării, a supravieţuit într-o formă comprimată la periferia procesului, conştiinţa reeducată este cea care a încetat să mai existe în forma sa anterioară. Eul reeducat este unul care a fost distrus şi restructurat după modelul «omului nou».

Dar, deţinuţii reeducaţi nu formează, cum am putea crede, o categorie omogenă. Ei pot fi grupaţi în trei categorii: a) cadrele reeducării reprezintă deţinuţii care au condus sau au făcut parte din comitetele de demascare şi reeducare şi au luat parte la «şcoala de cadre» a reeducării; b) ajutoarele comitetelor, din care făceau parte deţinuţii care sprijineau comitetele în demascarea şi reeducarea celorlalţi deţinuţi, iar uneori făceau parte din ele; c) reeducaţii obişnuiţi, care uneori luau parte la reeducarea altor deţinuţi, dar nu au făcut parte din comitetele de demascare şi reeducare. Urmînd clasificarea de mai sus, numim: conştiinţa tare, conştiinţa medie şi conştiinţa moale tipurile de conştiinţă reeducată specifice acestor categorii.

Prin conştiinţă moale denumim tipul de conştiinţă propriu categoriei reeducatului obişnuit. Deţinuţii din această categorie nu au făcut parte din comitetele de demascare şi rareori au fost ajutoare ale comitetelor în demascarea celorlalţi deţinuţi. Ei au constituit ariergarda demascării. Cel de-al doilea tip al conştiinţei reeducate, conştiinţa medie, reprezintă categoria secundă a demascării. Deţinuţii din această categorie au fost ajutoare ale comitetelor în demascarea şi reeducarea celorlalţi deţinuţi, cel mai adesea nefăcînd parte din ele. Ei erau numiţi în mod frecvent plantoane în demascări şi reprezintă categoria intermediară între reeducaţii obişnuiţi şi cadrele reeducării. Conştiinţa tare reprezintă tipul de conştiinţă al reeducatorului. Este grupul cel mai performant al procesului de restructurare. Deţinuţii din această ultimă categorie au compus comitetele de demascare şi reeducare. Ei se ocupau cu conversiunea celorlalţi. Sînt deţinuţii care au mers cel mai departe în angajamentul lor pentru noua credinţă, fiind vîrful de lance al luptei de clasă dintre deţinuţi. Sau, folosind formula dragă ideologilor reeducării de la MAI, după ce deţinuţii au fost topiţi şi retipăriţi în forma «omului nou», cei din ultima categorie au reprezentat materialul cel mai dur.

Distincţia dintre cele trei categorii nu presupune o diferenţă de grad, ca între deţinuţi mai mult sau mai puţin reeducaţi, ci este una funcţională, fiind generată de mecanismul reeducării. Categoriile menţionate mai sus indică gradul în care regimul îi poate folosi pe reeducaţi în lupta împotriva duşmanilor săi ideologici.

Reeducarea din anii ’50 poate fi comparată cu experimente similare desfăşurate în România sau în alte state comuniste. Între 1960 şi 1964 în interiorul arhipelagului închisorilor din România, regimul comunist a organizat un nou tip de reeducare[5]. Noua manieră este pusă în aplicare mai întîi la închisoarea din Aiud, iar din 1962 în penitenciarele de la Botoşani şi Gherla şi în lagărul de la Periprava. Caracteristice acestei reeducări nu mai sînt bătaia şi tortura, ci presiunile exrecitate asupra deţinuţilor combinate cu promisiuni de eliberare din detenţie. Este o reeducare matură: ceea ce interesează de această dată nu este convertirea totală a deţinuţilor, ci anihilarea lor ca opozanţi pur şi simplu. Dispozitivul pus în practică a funcţionat cu eficacitate. Deţinuţii au dat declaraţii de desolidarizare de partidele din care făcuseră parte şi de înfierare a foştilor lideri ai acestor partide. La acţiune au participat şi unii dintre aceşti lideri. Pînă în 1964, cînd în marea lor majoritate deţinuţii politici sînt eliberaţi, doar cîteva zeci dintre ei refuzaseră să facă declaraţii culpabilizatoare faţă de propriul trecut, ceea ce arată eficienţa muncii reeducatorilor de la Securitate.

Reuşita se explică prin eroziunea pe care lunga detenţie o exercitase asupra încarceraţilor (unii deţinuţi legionari fiind închişi încă din 1941), lipsa informaţiilor despre ce se petrecea în afara zidurilor şi o dorinţă – poate mai mult decît o credinţă – că regimul doreşte o reconciliere cu adversarii săi. În dispozitivul reeducării regăsim toate tehnicile specifice poliţiei politice: izolarea, dezinformarea, influenţarea şi anihilarea prizei pe care şefii fostelor partide politice o aveau asupra celorlalţi deţinuţi. Reeducarea era făcută, aşa cum precizează documentele Securităţii, cu scopul de a «destrăma» concepţiile deţinuţilor. Pentru că demolarea mergea mînă în mînă cu reconstrucţia, deţinuţii supuşi reeducării erau îndoctrinaţi prin citirea presei de partid, vizionarea de filme şi discuţii pe teme comuniste. Ca şi în «reeducarea totală», de tip Piteşti, în «reeducarea prin autoanaliză» convertirea deţinuţilor avea loc în colectiv. Reeducatorii organizau şedinţe publice în care neofiţii – fie şi de formă – trebuiau să îşi prezinte noul punct de vedere. Dacă în «reeducarea totală» era urmărită o schimbare radicală de convingeri, în «reeducarea prin autoanaliză» era cerută doar o acceptare a faptului că deţinuţii sînt vinovaţi faţă de regim. Traiectoria noii reeducării porneşte de la superficial pînă ajunge la esenţial, în timp ce «reeducarea totală» viza de la început o schimbare fundamentală de concepţii.

Caracterul limitat şi progresiv era o condiţie necesară a reuşitei procesului – iată lecţia pe care sovieticii o ştiau din experienţa lor, fapt pe care ideologii români l-au învăţat abia după perioada juvenilă a «reeducării totale». Documentele indică faptul că înainte de începerea reeducării la Piteşti sovieticii i-au consiliat pe oficialii români să nu meargă atît de departe. Căci urmărirea unei schimbări foarte rapide de personalitate putea să pună în pericol întregul procesul de reeducare. Metoda reeducării se născuse în anii ’20 în Uniunea Sovietică, descoperitorul său fiind un obscur pedagog, Anton Semionovici Makarenko. Luînd ca reper principiile leniniste, Makarenko îşi întemeiază noua pedagogie – care ulterior va fi acreditată ca bolşevică de către Stalin – pe două noţiuni centrale: cea de «colectiv», ca mediu în care se desfăşoară schimbarea de personalitate urmărită şi pe cea de «explozie», ca suită de tehnici prin care această schimbare este realizată[6]. Aplicată iniţial la copii orfani vagabonzi (bezprizornîi), metoda descoperită de Makarenko a fost preluată de Ceka, iar dintr-un obscur pedagog, autorul noii metode a devenit adjunctul directorului Gulag-ului din Ucraina.

În China, ţinta era, ca şi la Piteşti, reeducarea totală[7]. Însă, din considerente de strategie, scopul nu era întotdeauna mărturisit. Spre exemplu, lui Pierre Sauvage, preot catolic trecut prin «reforma gîndirii», nu i s-a cerut niciodată să renunţe la credinţă, ci doar să se abţină de la rugăciune[8]. Reeducatorii ştiau că nu poate exista religie veritabilă în afara manifestării ei şi că în momentul în care expresia este stopată, şuvoiul credinţei seacă. Schimbarea de personalitate era urmărită într-o perioadă lungă de timp pentru a nu fi create – după expresia reeducatorilor români – «procese psihologice artificiale». Spre exemplu, reeducarea lui Pu Yi, fostul împărat al Chinei, a durat 12 ani[9].

Analizînd reeducarea de tip Piteşti ne-am dat seama că ea reprezintă, alături de munca forţată şi de exterminare, unul din scopurile sistemului de detenţie în ansamblul său, din România şi din alte state comuniste.

După eliberarea majorităţii deţinuţilor politici, în 1964, regimul comunist din România utilizează alte tehnici reeducative, adaptate situaţiei din afara închisorilor. Ele au un rol profilactic, de împiedicare a coagulării unei opoziţii la regimul comunist şi la politica sa. Iată care sînt acestea: avertizarea (chemarea la Securitate sau la Miliţie şi ameninţarea prin diverse mijloace); influenţarea pozitivă (prin intermediul agenţilor Securităţii, a superiorilor de la locul de muncă sau chiar a membrilor familiei); destrămarea anturajului şi izolarea lui (în cazul persoanelor considerate periculoase pentru regim, cu influenţă asupra celor din jur); neutralizarea activităţii (folosirea combinată a tehnicilor mai sus indicate, în vederea anihilării activităţii unui grup considerat periculos pentru regim); şi, cînd toate acestea eşuau, internarea psihiatrică (prin care indezirabilii asupra cărora tehnicile Securităţii eşuau erau consideraţi nebuni, internaţi în azile, înnebuniţi, după care dezechilibrul psihic obţinut era proba justeţei acţiunii organelor regimului)[10].

Pentru perioada regimului Ceauşescu sînt specifice tehnicile reeducative care privesc mai degrabă persoane, decît grupuri. Măsurile vizează împiedicarea coagulării nucleelor de societate civilă şi/sau politică, iar atunci cînd se formează grupuri independente, distrugerea lor. Eficienţa măsurilor operative se explică, în parte, tocmai prin contextul politic al perioadei în cauză: după represiunea violentă de la sfîrşitul anilor ’40 şi din anii ’50, Organele nu mai aveau nevoie de tehnici extrem de dure, optînd acum pentru altele în aparenţă mai moderate, dar la fel de eficace. Iar pe de altă parte, prin refuzul şi incapacitatea intelectualităţii formate în comunism de a învăţa şi practica metodele de dizidenţă ca unic mijloc de opoziţie împotriva regimului comunist.

Educarea şi reeducarea comunistă decurg din aceleaşi principii ideologice. Ele sînt maniere diferite de realizare a proiectului «omului nou». În primul caz este vorba de formare, în cel de-al doilea de re-formare. Specificul ideologiei este că, asemenea unui taifun, antrenează distrugeri atît la centru (în interiorul sistemului de detenţie), cît şi la periferie (în afara acestuia). Cetăţeanul obişnuit al lumii comuniste nu este scutit de efectele limbii şi ale magiei de lemn. Destabilizarea Eului nu antrenează doar grupuri izolate, ca deţinuţii politici, ci este un fenomen de masă. Şcoala, munca, literatura, presa – toate sînt făcute pentru a o declanşa şi întreţine.


2. Memorie şi politică a memoriei: dar ale cui, pentru cine şi împotriva cui?

Cercetătorul este dator să aducă un omagiu celor care s-au ocupat, chiar în timpul terorii regimului comunist, de descrierea şi analiza reeducării, fie ei mărturisitori, scriitori sau analişti. Mărturisind, povestind sau explicînd altora ce s-a întîmplat în reeducare, ei au făcut-o din datoria faţă de semeni, adesea periclitîndu-şi propria viaţă sau pe cea a apropiaţilor lor. De aceea ei merită mult mai mult decît o indicare în subsolul paginii. Mai întîi, Dumitru Bacu, autorul primei descrieri şi încercări de analiză a reeducării, Piteşti, centru de reeducare studenţească, Madrid, 1963. Apoi, Virgil Ierunca – autorul care dă titlul simpozionului nostru – cu Fenomenul Piteşti, lucrare citită fragmentar la Radio «Europa Liberă» între 1975-1976 şi publicată pentru prima dată la Paris în colecţia «Limite», în 1981. Este lucrarea cu cel mai mare impact asupra publicului, atît înainte de 1989, cît şi după. Tot de Virgil Ierunca trebuie indicat studiul Le phénomène concentrationnaire en Roumanie, publicat ca postfaţă a romanului Gherla de Paul Goma, în ediţia franceză a cărţii de la Editura Galimard, 1973. Este, din nefericire, o lucrare practic necunoscută în România. Grigore Dumitrescu este autorul primei mărturii despre reeducare, publicată în 1978 la München, sub titlul Demascarea, pe spezele sale. Paul Goma, Patimile după Piteşti, roman scris în 1978 şi publicat la Editura Hachette din Paris, în 1981. Reeducarea este pentru Paul Goma un subiect de care s-a ocupat timp de peste douăzeci de ani, şi care apare în mai toate lucrările sale, publicate sau aflate în manuscris. În plus, el este angajat într-un demers practic singular, susţinînd teza după care reeducarea nu se încheie o dată cu perioada de detenţie, ci continuă într-un mod mai eficace, sub alte forme, în afara închisorii sau lagărului. El vorbeşte de o adevărată reeducare «la scară naţională», care este complet realizată în fatidicul, orwellianul an 1984, cînd trădarea intelectualilor din România devine un fapt împlinit. Şi, în ultimă instanţă, Teohar Mihadaş, Pe muntele Ebal, Editura Clusium, Cluj, în 1990. Este o mărturie scrisă înainte de 1989, după toate probabilităţile în ultima parte a deceniului nouă.

Ca cetăţean, membru al unei comunităţi, cercetătorul este dator să-i amintească pe cei circa 30 de morţi identificabili din reeducare, tocmai pentru ca numele lor să nu fie uitate, aşa cum îşi doreau cei care i-au ucis. El este dator să-i comemoreze la fel ca pe cei ştiuţi şi neştiuţi din mormanele de cadavre ale închisorilor şi lagărelor, oameni care n-au avut altă vină decît aceea de a nu fi fost comunişti ori de a fi luptat împotriva comunismului. Numai în acest fel el va arăta că este un intelectual, nu un simplu «posesor de diplome», cum sugestiv spune Paul Goma.

Intelectualul este dator, totodată, să militeze pentru justiţie, pentru judecarea şi condamnarea criminalilor care sînt în libertate şi beneficiază de impunitate, şi pentru anularea prin lege a tuturor condamnărilor politice din perioada 1945-1989. De aceea, el nu trebuie să creadă în justiţia imanentă şi nici să aştepte (doar) justiţia transcendentă, ci să contribuie, după puterile lui, ca să fie înfăptuită cea terestră. Căci a milita pentru memoria victimelor fără a cere dezincriminarea lor penală şi fără a cere ca cei care le-au torturat fizic şi psihic, le-au mutilat fizic şi sufleteşte şi le-au ucis să fie condamnaţi, nu este decît un pur exerciţiu de fariseism intelectual. A crede că «memoria este o formă de justiţie», aşa cum proclamă unii intelighenţi ai naţiei, directori de fundaţii pentru păstrarea memoriei, nu reprezintă decît un alibi pentru inacţiune, atunci cînd nu este vorba de pura şi simpla trădare a memoriei victimelor.

Intelectualul este dator să se îndoiască de orice scriere istorică a cuiva care înainte de 1989 a făcut parte din frontul ideologic al partidului, dacă respectivul nu şi-a mărturisit public păcatul de a fi scris pînă atunci o istorie mincinoasă, care avea ca scop distrugerea sufletelor celor tineri şi coruperea sufletelor celor mai vîrstnici, şi care nu a dovedit că a trecut la căutarea sinceră a adevărului.

Intelectualul este dator să se îndoiască de orice cercetare pretins obiectivă, rece, şi să o suspecteze, dacă nu de cinism, cel puţin de intelectualism. Căci a scrie doar detaşat despre crimele petrecute pe acest pământ şi despre criminalii din acest popor înseamnă, pentru un presupus căutător al adevărului, acceptarea unui adevăr parţial, ceea ce revine la acceptarea minciunii. Şi, adăugăm, a crimei. Căci cine tace, vorba Regimului Minciunii, consimte.

Intelectualul este dator să ceară debolşevizarea instituţiilor, curăţirea lor de criminali şi de colaboratorii acestora.

Intelectualul este obligat să fie în mod public «dimpotriva» – vorba lui Virgil Ierunca – Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi a persoanelor care îl conduc, instituţie care prin lege este obligată să deconspire poliţia politică a regimului comunist, Securitatea. Iar nu «fosta» şi nici «Securitatea ca poliţie politică», înţelegînd prin aceasta, ca cei care conduc instituţia în cauză, doar foşti deţinuţi politici căzuţi sau informatori şi ofiţeri scoşi din reţeaua actuală, ci ofiţerii activi sau pensionari, acoperiţi sau descoperiţi ai actualelor servicii de informaţii rămase neschimbate în structura lor: prin aceleaşi mentalităţi, prin aceleaşi practici şi prin aceiaşi angajaţi ai criminalului Organ pe care foştii deţinuţi politici îl cunosc foarte bine. El este dator să fie dimpotriva «curăţirii» securiştilor gen Priboi sau V.C. Tudor, ori a nomenclaturiştilor gen Iliescu.

Intelectualul este obligat să critice public asociaţiile civice şi persoanele aflate la conducerea acestora, care se proclamă ca anticomuniste, ca unele care sînt responsabile pentru analfabetismul şi confuzia politică ale celor tineri, ca şi pentru pierderea acestei «bătălii a memoriei».

Intelectualul trebuie să înveţe de la opozanţii regimului comunist, fie ei dizidenţi ca Paul Goma, Vasile Paraschiv şi Doina Cornea, fie conştiinţe ale Exilului ca Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Căci fără transmiterea acestei experienţe – singura valoroasă politic şi «est-etică», cum bine şi frumos spunea Monica Lovinescu – această naţiune nu poate rămîne decît la cheremul bolşevicilor şi securiştilor de ieri şi de azi.

Este prea mult, este radical? Poate. Procedînd astfel, în mod sigur intelectualul îşi va atrage antipatia multora, va fi dat afară din serviciu, va fi evitat de publicaţii sau exclus de la burse şi subvenţii de cercetare autohtone. Dar el va fi, în mod cert, un om normal şi, ceea ce e mai important: va fi un intelectual.

Bucureşti, 2 noiembrie 2001


NOTE

[1] Arhiva Serviciului Român de Informaţii (SRI), Fond Penal, Dos. 26 969, passim. Fără vreo altă specificare, toate informaţiile din acest studiu trimit la acest dosar.

[2] În fapt, Bogdanovici a fost ajutorul şefului Corpului Studenţesc Legionar Iaşi. Dar, întrucît acesta din urmă era urmărit pentru a fi arestat, fiind nevoit să părăsească Iaşul, Bogdanovici a îndeplinit pentru o scurtă perioadă funcţia de şef.

[3] V. spre exemplu Jean-Luc Domenach, Chine : l’archipel oublié, Paris, Editura Fayard, 1992, care vorbeşte de «conştiinţă pliată» într-un sens asemănător.

[4] Analiza care urmează rezumă teza noastră, susţinută la Facultatea de Filozofie a Universităţii Bucureşti, Reeducarea comunistă din România anilor ’50, octombrie 1999, 373 p.

[5] Întrucît nu există încă o analiză ştiinţifică a reeducării «de tip Aiud», ne vom mărgini să trimitem la studiul nostru de caz care îl are ca subiect pe Petre Pandrea, Istorie, memorie şi practică în editarea lucrărilor lui Petre Pandrea, în «Memoria», nr. 1 (34)/ 2001, pp. 106-120.

[6] V. Anton Semionovici Makarenko, Opere pedagogice alese, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură Ştiinţifică şi Didactică, ediţia a II-a, 1951-1964, vol. I-III.

[7] Pentru reeducare în China a se vedea Hongda Harry Wu, Laogai. Le Goulag chinois, traducere franceză de Alexis Champon, Jean-François Kleiner şi Philippe Rouard, prefaţă de Jean-Luc Domenach, Paris, Editura Dagorno, 1996 şi Retour au Laogai : la vérité sur les camps de mort dans la Chine d’aujord’hui, Paris, Editura Belfond, 1997, de acelaşi autor; Jean-Luc Domenach, op. cit.

[8] Eduard P. Sauvage, Dans les prisons chinoises, Paris, Editura autorului, 1978.

[9] Pu Yi, From Emperor to Citizen: The Autobiography of Aisin-Gioro Pu Yi, New York, Oxford University Press, 1987, (ed. română sub titlul Ultimul împărat, Bucureşti, Editura Recif, 1993, traducere din chineză de Eufrosina et Ion Dorobanţu).

[10] Pentru detalierea acestor tehnici de reeducare a se vedea Arhiva SRI, Fond Documentare, Instrucţiuni Nr. D – 00190/1987, privind organizarea şi desfăşurarea activităţii informativ-operative a organelor de Securitate, 17 p., lucrare, din nefericire, inaccesibilă. Pentru internarea psihiatrică în România a se vedea Christian Duplan şi Vincent Giret, La vie en rouge, vol. I-II, Paris, Editura Seuil, 1994 (trad. rom. Bucureşti, Editura Nemira, vol. I-IV, 1997-2000), partea privitoare la dizidentul Vasile Paraschiv. Este simptomatic că la 11 ani de la căderea regimului Ceauşescu, Paraschiv nu a găsit în România un editor pentru a-i publica memoriile.

Comunicare prezentată la Simpozionul Fenomenul Piteşti, reeducarea prin tortură (1949-1952), care a avut loc la Piteşti între 6 şi 8 decembrie 2001.

„Back to Dolhasca“ – Fabian Anton în dialog cu Emil Brumaru


Dolhasca – rezervaţia naturală de Îngeri

Sîntem în inima Moldovei şi mi-am spus că ar fi bine să-i facem o vizită şi lui Emil Brumaru, doctorul-poet ce a reuşit să surprindă ca nimeni altul „lumina groasă de un deget, aşezată pe frunze şi pe acoperişul caselor“ şi, mai ales, celebrele personaje din Dolhasca.
Este cel mai important poet erotic al României şi în Dolhasca a ajuns adus de o mare dragoste. De altfel şi plecarea sa tot unei iubiri s-a datorat.
Dar cel mai bine este să-l ascultăm:

În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii!

Prima dată cînd am fost la Dolhasca eram student, cred că în anul V, prin 1962; am făcut acolo, în vacanţa de vară, practica obligatorie, cam de-o luna, dacă nu mai mult, necesară medicului ce trebuia să devin. Locul ni-l alegeam fiecare unde vroiam. Eu m-am dus la fix... fiindcă la Spitalul Rural Mixt din Dolhasca lucra o fostă colegă de grupă de care mă lega o prietenie destul de înfierbîntată pe parcurs, de prin anul II, colegă ce mi-a devenit apoi soţie. Cum în 1962 nu eram căsătoriţi încă, am stat separaţi, într-o casa alături de-a ei. Nu dorea să se expună bîrfei fabuloase ce zbîrnîia cu lux de amănunte la ţară... Asta nu ne împiedeca să ne vizităm unul pe altul, în timpul nopţii, fiind vecini de potecuţă dulce.
Şi... şi în 1963 mi-am luat repartiţia la Dolhasca. Căsătoriţi acum, stam împreună, la o gazdă foarte gospodăroasă: fîntînă, livadă de meri, stupi, o fîşie de porumb, fasole căţărată pe araci, o grădină cu mărar, morcovi, cuiburi de cartofi, pătrunjel... Dar ce nu avea? Pînă şi un atelier de tîmplărie, răspîndind un parfum hrănace de scînduri abia geluite... Ba mai repara şi ceasuri! În faţa uşii creştea mărul cunoaşterii! Mai era şi o grădiniţă de flori, chiar sub fereastra camerii noastre imense; uneori melcii intrau printre gratiile graţios curbate ale geamului deschis înspre drum. Fereastra dinspre canton (şi dinspre barieră) o înfundam pe timp de iarnă cu un dulap... pe timp de vară şi de toamnă o lăsam liberă, mutînd dulapul îndrăgostit de hainele virtualei Reparate (cea cu trei sîni mistici şi două vagine laice), ca să fie mai mult soare...
Ce s-a întîmplat?
În 1962, deodată, cu toate miresmele sub nas, călcînd cu voluptate în baligile fragede de vacă, copleşit de lumină, de şanţurile pline dis-de-dimineaţă de roua sferulată minuţios, de aerul mişcînd veşnic salcîmii de lîngă linia ferată ce trecea la cîţiva metri, cumva singur (în sensul ca nu mă mai pisa maica-mea şi taică-meu), împrejmuit sufleteşte de garduri cu leaţuri fine, ademenitoare întru pipăit noduri şi fibre tari, îmbujorat de răsuflarea lacomă a fîntînilor adînci, absorbante, umblînd nonstop şi liric prin cămeruţa mea cam pustie ziua, infinit de amoros noaptea, da, am reînceput să scriu în neştire. Versurile deveniseră proaspete, şiroiau de pofte, le simţeam ale mele, parcă aş fi ţinut în braţe o femeie tînără şi uimită de popoul ei cam măricel... Locul îmi pria! Am şi rămas în el vreo 12 ani... începînd cu 1963.

Portrete din Dolhasca de altădată

„Personajele” sînt nesfîrşit de multe... Unde e preotul Roată din Gulia, la care am jucat un poker ruinător cu oniricii şi o bîză terminată printr-o fisurare de coastă, de nu mai puteam nici rîde, nici vorbi, nici respira profund? Unde e bătrînul Alexandru Arşinel, mare amator de teatru (juca roluri convingătoare în trupa de amatori din Dolhasca, echipă ce a luat de cîteva ori premiul I pe ţară), om de aleasă cultură, cel care mi-a împrumutat cîteva trilogii filosofice de-ale lui Blaga, apărute în Fundaţiile Regale... de-am început şi eu să pricep ca lumea, de-abia atunci, poezia lui Blaga? Unde e doctoriţa de dinţi, spunînd veşnic: „No hat!“ ( era unguroaică pe jumătate... sau întreagă; niciodată nu am ştiut ce-i „No hat!“), jucînd biliard cu ciupercuţă ca nimeni altcineva, bătîndu-ne măr în finale devastatoare, într-o fustiţă verde, tunsă scurt, mică şi cam tristuţă? Unde e „Crocodilul“? Unde e miliţianul gras, diform, cu o faţă de-o ferocitate aiuritoare, neintervenind totuşi cînd a fost legat de un stîlp de telegraf şi lăsat în pielea goală păcătosul electrician Vasilescu? Unde e soţia preotului Cîrneală, contabilă la Liceul de 12 ani din Dolhasca, o femeie c-un corp superb, pus în evidenţă de îmbrăcămintea mereu neagră, lipită fermecător de şolduri şi sîni? Unde e preşedintele (sau secretarul?) sfatului popular, Bostan? Unde e consoarta doctorului de la Liteni, înaltă, frumoasă foc, cu o carnaţie ispititoare, galeşă şi gelozită de soţul ei, mai scund decît ea, care de cîte ori se pilea, începea să ne explice că e „soţia lui cu acte“? Unde e Felicia (clujeanca venită împreună cu Tenzi), medic într-o circumscripţie apropiată, brunetă, lungancă, fatală, tăcută, fumînd ţigară după ţigară? Unde e Babuta şi fiica ei, Babuţica? Unde – doamna Ciudin? Unde – fiica ei studentă pe vremuri la filo? Unde – fata morarului din sat, opulentă, optimistă, bazată, studentă şi ea la nu ştiu ce, încotoşmănată cu un cojoc miţos pe dinăuntru, alb şi neted ca neaua pe dinafară, împrăştiind în preajmă un soi de libertinism urban, parşiv şi totodată blajin? Unde e secretarul de partid, băiat sfios în fond, un soi de flăcau cu obrajii roşii şi cu o nevastă învăţătoare, cam imprevizibilă ( a vărsat o sticlă de lichior în sertarul cu cataloage şi nu s-au mai putut încheia mediile!), căreia deseori îi făceam glucoză intravenos? (El, binevoitorul, m-a dus aproape cu forţa la o şedinţă de Paza contra incendiilor, şedinţă ce s-a dovedit a fi crîncenă, întrucît, ajuns cu chiu cu vai, am fost dat afară din partid pe motiv de imorală, imorala numindu-se Tamara !) Unde sînt surorile Pasăre, luate zădarnic, amîndouă, în evidenţă? Unde e mecanicul de locomotivă de pe ruta Dolhasca-Fălticeni-Dolhasca, dus-întors, şofer pe salvarea spitalului mai apoi? Dar unde, oh, unde e profesoara de desen, Nely, cu cei mai ispititori sîni din întreg liceul? Şi alţii, şi altele...

Lebede la Dolhasca

Mereu am ameninţat că voi scrie un roman scurt, americănesc, Lebede la Dolhasca, declanşat de un fapt real, decupat dintr-un ziar: după ce am şters-o de la Dolhasca, un stol de lebede rătăcite a aterizat în lunca Siretului. Oamenii, crezind că sînt gîşte, le-au jumulit şi le-au mîncat!!!

Creţescu avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda

E vorba de Mihai Vlad Creţescu. Poza lui o ţineam pe masă la mine acasă. După ce îmi arsesem poeziile, pe la vreo 18 ani, din cauza unui conflict cu maica-mea (nu lăsase să vină la mine o fată, Florina...), disperat că am pierdut tot, mi-am refăcut din memorie cîteva versuri... le-am dat unei fete pe care o iubisem... ea le-a arătat unui coleg de-al ei de la filologie (Tanasachi, care şi dînsul, dar asta am aflat mai tîrziu, era din Dolhasca... tatăl lui avusese o moară acolo!), iar acesta le-a pasat lui Creţescu. Mihai Vlad Creţescu s-a prezentat impetuos la mine şi i-a ţinut un spici lui taica-meu, cautînd sa-l convingă că sînt un poet... ma rog, poet şi gata... Se pricepea extrem de bine la poezie, susţinea că e arhitect, arhitect, drept care lua fără sfială fragmente de la fiecare şi construia poeme uriaşe... Numai că unele erau făcute integral chiar de el... Cunoştea marea poezie franceză... îmi vorbea ceasuri în şir despre Rimbaud, Verlaine, Baudelaire... avea un patos şi o forţă inepuizabilă în a lăuda... în a te face să scrii.... La Dolhasca, într-o perioadă în care mi se făcuse negru în faţa ochilor, dîndu-mi seama de imposibilitatea de a publica... continuam de-al naibii să scriu, uitîndu-mă la poza lui... Creţescu deja murise într-o clinică din Iaşi...

Cu Florin Mugur la Dolhasca

Pe Florin Mugur l-am chemat la Dolhasca şi, culmea! a venit. I-am găsit o gazdă, nu i-a plăcut. Apoi l-am mutat la alta. Scria un roman! Venea spre seară, devreme, ne toloneam în cele două şezlonguri din spatele casei... el a asistat la întîmplarea premonitorie cînd şezlongul de sub mine s-a rupt ( puţin timp după aceea am părăsit definitiv Dolhasca)... şi m-a trîntit la pămînt... Uneori ne certam, dar ne împăcam rapid... Citea cărţi din biblioteca mea, îndeobşte scriitori ruşi... Ţin minte ce haz nebun a făcut cînd ne-am uitat la televizor la un meci de tenis... Pe unul din jucători îl chema Kakulea... şi Kakulea ăsta a învins... parcă pe cineva român... al cărui nume se termina în „ovici”... Asta i se părea extrem de caraghios lui Mugur... Mugur m-a ajutat enorm şi cît am stat în Dolhasca, şi după ce am fugit de acolo... Pur şi simplu mă obliga să predau, la „Cartea Românească“, unde era editor, cam la 2-3 ani, o carte... punîndu-mă în planul editorial... susţinîndu-mi volumele...

Un Crăciun cu Oniricii

„Oniricii“ au venit la un Crăciun şi-un an nou, parcă la cel din 1967 sau 1978... O parte au stat în spital (Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu)... Dimov a stat la mine acasă... Aveam probleme cu prima carte ţinută la editura „Tineretului“... Mi-au grăbit debutul în volum, coperta o făcuse Pucă...
Dintre toţi numai Dinescu doar a trecut prin gara Dolhasca, fără să se oprească, se ducea undeva, la Suceava poate... Ne-am văzut în treacăt, eu pe peron... el în geamul vagonului...

Dolhasca, regatul cu motani, dovleci şi fluturi

Ceea ce mi s-a întîmplat la Dolhasca, nu întotdeauna, dar măcar o dată la vreo trei luni... în primii ani chiar o dată pe lună... ţine de domeniul fantasmagoriei... Dacă nu mă lăsam copleşit de vaccinări, de mortalitatea infantilă, de păduchi, de obligativitatea ca fiecare casă să aibă şi un closet, de urmarirea atentă a bolilor sociale: tbc, sifilis... dacă reuşeam să mă detaşez de toate astea şi încă de altele multe şi neplacute... ei bine, începea în mine un cîntec neîntrerupt, care îmi mişca pur şi simplu degetele, mă îmbia să scriu, mai exact spus, să copii cît pot de repede versurile ce se derulau în minte cu o repeziciune ce o depăşea pe cea a creionului sau a pixului... mă contopeam cu dealul, cu crinul, cu melcul, cu piatra, cu bariera, cu păcura căzută pe traverse din osiile trenurilor mixte şi marfare, cu mărarul, dovleacul, fluturele mut (deseori m-am gîndit la nişte fluturi ciripitori ca păsările; vă daţi seama ce hărmălaie cristalină s-ar fi iscat?), cu motanul meu siamez, Scămoşilă, cu elevele ducîndu-se în silă la şcoală (amînîndu-şi, leneş, coapsele în amiaza străfulgerată de ochii muncitorilor de la balastieră) , cu AERUL şi cu LUMINA... cu lumina pe care o vedeam... nu ma uitam prin ea, ci la ea! Eram fericit. După ceasuri de leneveală în şezlongul din spatele casei realizam o continuitate absolută cu orice era în jur, nu mai eram eu, ci întregul...şi poate că mişcările mîinilor mele urmau un ritm, oricît de curioasă ar părea afirmaţia mea, universal, nu particular, banal, al falangelor anatomice... o dată, exasperat de gălăgia vizitatorilor, de dezordinea lor, de rîsetele şi exclamaţiile stridente... ţin minte precis... am ieşit din casă... şi mi-am notat febril pe o margine de ziar, sprijinit de treptele de ciment de la intrare... „Eu trebuia să fiu în soare/ Să nu cunosc nici un cuvînt,/ Lăsîndu-mi mîna ca o pe-o rază-n/ Fîntînile de pe pămînt.” Această confundare euforică şi conştientă cu „peisajul” mi s-a întîmplat rar, uneori şi la Iaşi, în adolescenţă îndeosebi, cînd trăiam impresia că aş fi putut atinge soarele amurgind departe cu pieptul pe cîmpiile de dincolo de pasarelă... cîmpii mlăştinoase, delimitate cu sîrmă ghimpată... şi sîrma ghimpată nu mai conta... Dolhasca m-a consumat şi am consumat-o... Ar fi trebuit sa plec de prin 1973...

La Dolhasca am scris cel mai mult... fiindcă eram Dolhasca!

Dolhasca din 1962 mi-a redat pofta de scris, fericirea de-a anihila timpul, fiindcă doar cînd scriam timpul nu mai exista, orele treceau fulgerător, nu percepeam scurgerea zilei... era dimineaţă... şi mă trezeam că s-a făcut seară... dacă poezia sau o strofă nu era terminată, dînsa se facea singură, în somn, mă sculam cu textul gata aranjat... ştiam că voi scrie iar...
Uriaşul meu avantaj a fost că nimeni din Dolhasca nu ştia că scriu versuri. Cînd am luat premiul Uniunii Scriitorilor pentru debut în volum, în 1970, o soră care nu a înţeles care-i chichirezul a venit să mă cheme să vorbesc la telefon (spitalul avea telefon!) cu cineva, de undeva... Era Ştefan Bănulescu ce îmi anunţa vestea cu premiul... şi faptul că trebuia să vin la Bucureşti să îl iau... La şedinţele lunare de la Fălticeni, multă vreme, stînd în banca întîi, am scris versuri incontinuu, toţi crezînd că iau notiţe...
Un timp am avut o tentativă să scriu şi jurnal dar m-am lăsat căci Jurnalul meu era chiar în versurile de atunci şi în sutele de scrisori trimise din Dolhasca...

Back to Dolhasca

Am plecat apoi, după 12 ani petrecuţi în Dolhasca şi cred şi acum că a meritat. De cîţiva ani nu mai scriam nimic şi, din cauza corespondenţei cu Tamara, ajunsesem o ţintă mişcătoare... În acei ani am învăţat să conduc maşina, suportînd comezile nervoase pe care mi le da instructorul; n-o să-l uit toată viaţa, îl chema Cucu!
Mă tot întreabă unii şi alţii dacă m-aş mai întoarce acolo. Sincer să fiu mereu vreau să mă duc aşa, doar ca să-mi împrospătez amintirile...
Deşi ştiu că Dolhasca de acum e altfel, că eu sînt altul, că am îmbătrînit, că, de la un timp, fiecare zi în plus, cum spunea un prieten de-al meu, e un cadou de la Dumnezeu!

PARTENERIAT NATIONAL



TRADITII SI OBICEIURI -VALORI DE SEAMA ALE CULTURII ROMANESTI


ARGUMENT
În creaţia populară românească s-a înglobat de-a lungul vremurilor geniul poporului românesc. Acesta şi-a creat valori artistice inegalabile, reprezentând un adevărat patrimoniu naţional, care nu face altceva decât să întregească identitatea noastră ca popor european.
Marele filosof Constantin Noica propunea pentru un dicţionar al tuturor culturilor ce trebuia sa fie scos sub egida UNESCO, trei cuvinte româneşti: colinda, doina, dor, deoarece aceste cuvinte sunt reprezentative pentru spiritualitatea românească.
În vremurile progresului pe care îl trăim, când ştiinţa si tehnica au luat o amploare fără precedent, asistam cu tristeţe cum valorile culturale, veritabile documente de viaţă, pierd din ce în ce mai mult teren. De aceea, considerăm că este oportun să veghem ca adevăratele comori ale poporului să nu se piardă în negura vremurilor, din uitare sau neglijenţă. Cadrele didactice sunt cele dintâi care trebuie să le cunoască, să le înţeleagă, să le păstreze şi să le transmită mai departe.
Acest parteneriat pare a fi o modalitate funcţională prin intermediul căreia dascălii pot lua contact direct cu valorile culturale, se pot întoarce la izvoare, la tot ceea ce este mai autentic, pentru a se constitui în ceea ce trebuie să numim cu dragoste şi mândrie „identitate naţională”.

Puncte tari:

• Abililăţile dobândite în administrarea site-ului pe care se editează toate lucrările participante, acţiunile propuse de colaboratori, materialele ilustrative ale etapelor intermediare ale proiectului;

• Atitudinea pozitivă a elevilor din şcolile implicate în proiect faţă de tradiţiile locale;

• Colaborarea bună dintre cadrele didactice din diferite zone ale ţării pe teme folclorice;

• Disponibilitatea cadrelor didactice, de a colabora cu profesorii de informatică şi de a folosi dotările din tehnologia informaţiei şi comunicare;


Oportunităţi:

• Existenţa unei reţele de comunicare, conexiune la internet între şcolile participante la proiect;

• Exprimarea dorinţei de participare a unui număr mare de şcoli, din mediul rural şi urban din toate zonele României ;

• Implicarea comunităţii în viaţa şcolii;

• Participarea cadrelor didactice la stagii de perfecţionare didactică şi educativă, în străinătate beneficiind de burse şi granturi (Socrates, CIAPS – Centrul de Informare şi Asistenţă pentru Proiecte Şcolare, Educaţia pentru formarea adulţilor, Managementul proiectelor educative).


Coordonatorii proiectului din unitatile implicate:

Inv.Nicolita Dinu Jud.Dolj

Prof. Carmen Petre, Jud. Dolj

Inv. Constantin Tudor jud. Dolj

Inv. Ecaterina Truica jud. Dolj

Instit. Pauna Tanta, jud. Dolj


Inst.Cornelia Popescu jud. Gorj


Inv. Imbuzan Viorica jud.Tulcea


Instit.Doina Carciu jud.Suceava


Inv. Goran Gabriela jud. Teleorman


Instit. Orasanu Daniela jud. Botosani


Instit. Elena Nuica, Bucuresti -COORDONATOR LA NIVEL DE PROIECT "MINORITATI"


Instit.. Larisa Bazavan, Prahova



Inst. Hosu Adriana, Baia Mare


Inst. Magda Ionescu , Braila


Inv. Maricica Popov, Galati


Inv.Elena Pop,Bacau


Inv. Iulia Chende,Cluj


Inv.Nona Amzoi,Mehedinti


Inst. Sorina Grosu, Arges


Inst.Violeta Harangus, Hunedoara


Prof. Elena Chitu, Olt


Inst.Elena Rusu ,Constanta


UNITATI SCOLARE IMPLICATE IN PROIECT
Liceul Teoretic „Henri Coanda” Craiova, Jud. Dolj

Scoala Generala „Constantin Savoiu” Tg. Jiu, Jud. Gorj

Sc. Gen. „Grigore Antipa” Tulcea, jud. Tulcea

Gr. cu Program Normal nr 13 „Neghinita”, Suceava, jud. Suceava

Sc. Gen. „Mihail Sadoveanu”, Braila, jud. Braila

Sc. Gen. Nr. 2 Lupeni, jud. Hunedoara

Sc. Gen cu clasele I-VIII, „Stefan cel Mare", Alexandria, jud. Teleorman

Sc. cu cls. I-VIII "Ciocarlia" , jud. Constanta

Scoala nr. 40 "Aurel Vlaicu" ,jud. ConstantaGrup Scolar Cobadin, jud. Constanta

Sc. "George Calinescu" Onesti, jud. Bacau

Sc. cu cls I-VIII Nr. 5 Buhusi, jud. Bacau

Sc. cu cls I-VIII Buciumi, jud. Bacau

Sc. cu cls I-VIII Dragugesti, com Helegiu, jud. Bacau

Sc. cu cls. I-VIII Nr. 1 Negioesti, com. Stefan cel Mare , jud. Bacau

Sc. cu cls. I-VIII "Octav Bancila" nr. 7 "Octav Bancila" , Botosani

Scoala cu clasele I-VIII nr. 10, Botosani

Sc. cu cls. I-VIII Nr. 9 - Structura nr. 13, Baia Mare

Scoala de arte si meserii "Toma Caragiu", Ploiesti

Scoala 194 "Marin Sorescu" sector IV - Bucuresti

Sc. gimnaziala nr. 18 , Galati

Sc. cu cls. I-VIII "Constatin Negreanu", Drobeta Tr. Severin, jud. Mehedinti

Liceul Teoretic Mihai Viteazul , Caracal , jud. Olt

Sc. Nr. 11 "Mihai Eminescu" - Pitesti , jud. Arges

Liceul Teoretic Iulia Zamfirescu- Mioveni , jud. Arges

Scoala Generala Colibasi -judetul Arges

Liceul Teoretic "Eugen Pora"-Cluj Napoca


Colaboratorii unitatilor implicate in proiect
Prof. Rada Catargena jud. Dolj

Inv. Zuleanu Florentina jud. Dolj

Inv. Radut Liuta jud. Dolj

Prof. Cincea Simona Dorina jud. Dolj

Inv. Lula Corina jud. Dolj

Inv. Vlad Irina jud. Dolj

Inv. Simona Filip jud. Dolj

Inv. Camelia Ionele jud Dolj

Inv.Catrinescu Cornelia jud. Gorj

Inv.Oana Stelescu jud. Gorj

Instit. Dimofte Gina- Gherghina, Com. Vanatori, jud. Galati

Inv. Maria Nour, Galati

Inv. Serea Mariana,Galati

Instit. Mihailescu Silvia , Constanta

Instit. Radulescu Daniela, Constanta

Ed. Butonaru Lenuta, Constanta

Inst. Gheorghe Fanica, Braila

Inv.Poenaru Cornelia, Braila

Inv.Ionascu Liliana, Braila

Prof. Corina Arghira, Arges

Prof. Ionel Tuta, Arges

Prof. Lavinia Orasanu, Arges

Liberalii suceveni îşi pun mari speranţe în noul an

Liberalii suceveni îşi pun mari speranţe în noul an


Liberalii suceveni strâng rândurile pentru anul care vine. Într-un scurt bilanţ prezentat de vicepreşedintele organizaţiei judeţene a PNL, Mihai Aurel Steiciuc, liberalii recunosc că pentru ei 2007 a fost un an greu, un an în care PNL a intrat cu frământări interne „anul când am fost loviţi nu numai din exterior ci şi din interior prin plecarea unor membri cu funcţii importante în partid”. Steiciuc a apreciat însă că PNL a câştigat în 2007 deoarece s-a poziţionat ca singur reprezentant al liberalismului în România şi speră ca la alegerile din 2008 să atingă noi performanţe. „Acum după un an de clarificări de poziţionare doctrinară, de identificare şi apartenenţă putem spune că PNL a câştigat. Am dovedit că suntem singurii reprezentanţi ai liberalismului în România, am dovedit că nu am minţit electoratul pentru un vot vremelnic ci am încercat să facem o politică pozitivă, de construcţie, am arătat că poţi să-şi ţii cuvântul şi să pui în practică ceea ce promiţi atunci când ceri un vot. Binenânţeles că nu există perfecţiune şi că mai avem multe de făcut, dar credem că ne-am refăcut forţele atât numeric cât şi calitativ şi că de acum suntem pe un drum ascendent, drum care va ajunge şi la alegerile de anul viitor unde sperăm să atingem noi performanţe. Nu ne este ruşine de ce am făcut în acest judeţ ci din contră vedem pe scena politică suceveană multe realizări liberale şi numai promisiuni de la alte formaţiuni politice”, a declarat vicrepreşedintele PNL Suceava.

Nechifor şi Puşcaşu oamenii anului în Topurile "Monitorul"

Nechifor şi Puşcaşu oamenii anului în Topurile

Devenit deja un eveniment anual consacrat, Topurile „Monitorul”, a reunit la sfârşitul săptămânii trecute „crema” politicii şi administraţiei judeţului Suceava. Ajuns deja la a treia evenimentul s-a bucurat de prezenţa a numeroşi parlamentari, primari, politicieni, dar şi oameni de afaceri, care au venit să primească trofeele pentru anul 2007, sau să-i susţină pe cei care au primit aprecierea cititorilor Monitorului de Suceava. Şi pentru că ceremonia de acordare a premiilor a fost organizată în preajma sărbătorilor de Crăciun, manifestarea nu putea să fie completă fără un concert de colinde, care, de data aceasta, a fost susţinut de binecunoscuta formaţie Hara. Încă de la începutul premierilor, redactorul şef al Monitorului de Suceava, Tiberiu Avram, a subliniat faptul că stabilirea clasamentelor s-a făcut în urma voturilor acordate de cititorii acestui ziar, dar şi a celor acordate de mai mulţi politicieni şi reprezentanţi ai societăţii civile din judeţul Suceava. În urma centralizării acestor voturi, au fost stabilite şi premiile pentru toate cele şase categorii ale „Topurilor Monitorului 2007”, respectiv cei mai activi primari, cele mai active femei, cei mai activi oameni politici, cei mai activi parlamentari, cel mai frumos gest al anului şi omul anului 2007.

Premianţi au primit diplome şi trofee din partea „Monitorului de Suceava”

Topurile „Monitorului” 2007 au debutat cu premierea celor mai active femei din judeţul Suceava, podiumul fiind ocupat de directorul Casei de Asigurări de Sănătate, Cristina Iordăchel şi consilierul judeţean Carmen Agoutin – locul 3, vicepreşedintele Consiliului Judeţean Suceava, Stela Acatrinei şi parlamentarul PSD Mirela Adomnicăi – locul 2 şi viceprimarul Sucevei, Angela Zarojanu – locul 1. În discursul său, Angela Zarojanu a ţinut să mulţumească celor care i-au acordat votul la această categorie, arătând că premiul obţinut este dedicat tuturor femeilor din judeţul Suceava.

Următorii premianţi au fost parlamentarii suceveni, trofeele la această categorie ajungând la Gheorghe Flutur, Romică Andreica, Eugen Bejinariu – locul 3, Mihai Sandu Capră, Dumitru Pardău, Mirela Adomnicăi – locul 2, Tiberiu Prodan şi Ioan Stan – locul 1. Aşteptată mai ales de politicienii judeţului Suceava, categoria „cel mai activ om politic al anului 2007” a fost câştigată de vicepreşedintele PD-L, Gheorghe Flutur, urmat de liderul PSD Suceava, Gavril Mîrza, dar şi de Dumitru Pardău şi Cătălin Nechifor – locul 2, în timp ce trofeele pentru locul 3 au ajuns la Ion Lungu, Marius Ursaciuc, Virginel Iordache şi Ovidiu Donţu. Nu în ultimul rând, în urma voturilor primite de la suceveni şi politicieni, au fost premiaţi cu diplome şi trofee şi cei mai activi primari din judeţul Suceava. Aici, trofeul pentru primul loc a fost atribuit primarilor din Suceava şi Gura Humorului, Ion Lungu, respectiv Marius Ursaciuc. Celelalte trepte ale podiumului au fost ocupate de primarii din Vasile Andriciuc (Şcheia), Constantin Huţanu (Vatra Dornei)– locul 2 şi Ioan Cătălin Iordache (Şaru Dornei), Mihai Frunză (Rădăuţi) – locul 3.

Trofeul „Omul Anului” a ajuns la Cătălin Nechifor şi Ştefan Puşcaşu

Cei care au obţinut cele mai multe nominalizări la categoria „Omului Anului 2007” au fost europarlamentarul PSD, Cătălin Nechifor, şi directorul Policlinicii Bethesda – Ştefan Puşcaşu. După primirea trofeului şi a diplomei, Cătălin Nechifor, mulţumit celor care i-au acordat votul, şi şi-a exprimat speranţa şi dorinţa ca în viitor judeţul Suceava să continue să fie reprezentat în Parlamentul European.

Nu în ultimul rând, ultimul premiu acordat de Monitorul de Suceava a fost cel pentru „gestul anului”, categorie nou introdusă, acesta revenind lui Gerald Schweighofer, pentru finanţarea de peste 60.000 de euro acordată pentru modernizarea secţiei de urgenţe a Spitalului Rădăuţi, dar şi pentru alte acţiuni caritabile.

Participanţii la Topurile „Monitorului” au fost colindaţi de „Hara”

Invitaţii evenimentului de la sfârşitul săptămânii trecute au fost membrii formaţiei „Hara”, care a încântat publicul prezent cu un concert, care a cuprins atât colinde de Crăciun, cât şi o parte din cele mai cunoscute melodii ale lor. Declarându-se „prieteni ai Bucovinei”, membrii formaţiei Hara au cântat colinde „culese” din toate zonele ţării, care de altfel se regăsesc şi pe ultimul disc al acestora. Nu în ultimul rând, trebuie spus că alături de diplomele şi trofeele Topurile „Monitorului”, Fundaţia „Ana” şi Asociaţia JUVENTUS a acordat diplome principalilor colaboratori din anul 2007, cu care au organizat acţiunile dedicate tinerilor suceveni.

Să umblăm ca fii ai luminii lumii!

Să umblăm ca fii ai luminii lumii!


Iubitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor creştini din de Dumnezeu păzita noastră Arhiepiscopie, har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl, iar de la noi, arhierească binecuvântare.

Motto: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege.”

(Galateni 4, 4)


Iubiţi credincioşi,

Păcatul neascultării săvârşit de strămoşii noştri, Adam şi Eva, i-a dus pe ei şi pe urmaşii lor la o tot mai mare înstrăinare de Dumnezeu. „Iar după ce au început a se înmulţi oamenii pe pământ”, citim în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament, s-au lăsat robiţi de frumuseţea trupului. „Dar Domnul Dumnezeu a zis: «Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup…»” (Facerea 6, 1-3).

Dumnezeu rosteşte prin gura prorocului Ieremia cuvintele: „Poporul Meu însă M-a părăsit. Tămâiază idoli, s‑a poticnit în căile sale şi a părăsit căile cele vechi, ca să umble pe poteci şi pe drumuri nebătătorite, ca să-şi facă ţara grozăvie şi batjocură veşnică” (Ieremia 18, 14). „Şi au făcut viţei în Horeb şi s-au închinat idolului. Şi au schimbat slava Lui întru asemănare de viţel, care mănâncă iarbă. Au uitat pe Dumnezeu, Care i-a izbăvit pe ei…” (Psalmul 105, 19-21). Astfel, poporul ajunsese la o împietrire, la o mare învârtoşare a inimii; cu auzul auzea, dar nu înţelegea, cu ochii privea, dar nu vedea (Isaia 6, 9-10; Matei 13, 14-15).

Starea aceasta de înstrăinare atât de Dumnezeu, cât şi de poruncile Lui i-a dus pe oameni la marginea prăpastiei vieţii sufleteşti, a vieţii morale. Oamenii trăiau o spaimă atât a rătăcirii şi a însingurării, cât şi o dorinţă tot mai mare de căutare a lui Dumnezeu, o legătură sufletească cu El: „Auzi, Doamne, glasul meu cu care am strigat; miluieşte-mă şi mă ascultă. Ţie a zis inima mea: Pe Domnul voi căuta. Te-a căutat faţa mea; faţa Ta, Doamne, voi căuta. Să nu-Ţi întorci faţa Ta de la mine şi să nu Te abaţi întru mânie de la robul Tău” (Psalmul 26, 12-14). „Am ajuns – scrie prorocul Isaia – ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpâneşti şi care nu mai sunt chemaţi cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî, munţii s-ar cutremura!” (Isaia 63, 19). Aceasta era starea sufletească a lumii Vechiului Testament înainte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu; o stare de spaimă, de rătăcire, de îndepărtare de Dumnezeu. Răutăţile păcatelor atinseseră plinătatea lor, pe de o parte, iar pe de alta, lumea începea să simtă tot mai mult nevoia sufletească de apropiere de Dumnezeu. Toate acestea însemnau, de fapt, „plinirea vremii”, atunci când „Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său”, Cel Unul-Născut (Galateni 4, 4), „Care S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”.

Dreptmăritori creştini,

Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, S-a născut cu trup pentru a noastră mântuire (Matei 1, 21; 18, 11; Luca 19, 10); S-a întrupat, S-a făcut om, numindu-Se Fiul Omului, „ca să ne facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12), fii ai luminii, El, Mântuitorul, fiind „Lumina lumii” (Ioan 8, 12), „Lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul, care vine în lume” (Ioan 1, 9). El luminează prin cuvintele Sale, după cum mărturiseşte şi Psalmistul: „Făclie picioarelor mele este legea Ta şi lumină cărărilor mele” (Psalmul 118, 105). Mântuitorul, prin Întrupare, a risipit întunericul păcatelor: Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit” (Matei 4, 15-16). Deşi aşteptat cu dorinţă arzătoare de poporul lui Israel, care-I cerea lui Dumnezeu „să rupă cerurile”, ca să Se coboare Fiul lui Dumnezeu, atunci când Acesta S-a întrupat, rămânând mai departe Dumnezeu, cei care căutau slavă unii de la alţii şi nu slava care vine de la unicul Dumnezeu (Ioan 5, 44) nu L-au primit. Cei care „au iubit slava oamenilor mai mult decât slava lui Dumnezeu” (Ioan 12, 43) nu L-au primit, pentru că ei continuau să trăiască în întunericul păcatelor, în ura faţă de semenii lor. „Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11), pe când „cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină” (I Ioan 2, 10).

Mântuitorul, pe Muntele Taborului, Şi-a arătat slava Sa ucenicilor, atât cât au putut cuprinde aceştia cu mintea şi inima: faţa Sa „a strălucit ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Matei 17, 1-2). De această lumină, spune Mântuitorul, se vor împărtăşi drepţii, care „vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Împărăţia lui Dumnezeu) (Matei 13, 43). De lumina dumnezeirii ne împărtăşim atunci când primim Sfânta Taină a Botezului; după ce ieşim din apa Botezului primim o pânză albă şi, o dată cu aceasta, lumânarea aprinsă, rostindu-se cuvintele: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină…”. Prin Botez, ne-am îmbrăcat astfel în Hristos, lumina lumii (Galateni 3, 27).

În Sfânta Taină a Euharistiei ne împărtăşim cu Cel Care este lumina însăşi, Iisus Hristos, şi mărturisim: „am văzut lumina cea adevărată”.

Sfinţii sunt înfăţişaţi în sfintele noastre icoane în hainele sfinţeniei, hainele luminii; veşmintele care îmbracă trupurile lor ascetice, adevărate temple ale Duhului Sfânt, şi, îndeosebi, aureolele care înconjoară capetele lor arată viaţa lor de sfinţenie. Toate acestea ne îndeamnă să vedem cu ochii sufletului lumina slavei dumnezeieşti, prezenţa tainică a Celui Care este izvorul vieţii şi al luminii, Mântuitorul Iisus Hristos.

De aceea, voim a spune că lăcaşul de închinare, biserica pictată cu chipurile sfinţilor este înveşmântată în lumină, în lumina lui Hristos. Pereţii exteriori, tencuiţi cu o anumită măiestrie, creează efecte de lumină şi umbră; această împletire este, de fapt, icoana trăirii vieţii noastre pământeşti, a nevoinţelor creştineşti, cu ridicări şi căderi, în lupta cu păcatele, care „grabnic ne împresoară” (Evrei 12, 1).

Iubiţi credincioşi,

Mântuitorul, prin Întruparea Sa, prin Moartea, Învierea şi Înălţarea Sa la cer, „ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale…” (Coloseni 1, 13). De aceea, suntem datori să rămânem statornici şi să sporim zi de zi în această stare de sfinţenie, „umblând ca fii ai luminii” (Efeseni 5, 8), lucrând cu frică şi cu cutremur mântuirea noastră (Filipeni 2, 12), „căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduhuri. Pentru aceasta, luaţi toate armele lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea, toate biruindu-le. Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii, şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei […] luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu. Faceţi în toată vremea, în Duhul, tot felul de rugăciuni şi de cereri şi întru aceasta priveghind cu toată stăruinţa şi rugăciunea pentru toţi sfinţii” (Efeseni 6, 1-18).

Dreptmăritori creştini,

Închei scrisoarea mea pastorală cu înţeleptele cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur, de la a cărui strămutare la locaşurile de veci s-au împlinit, anul acesta, 1600 de ani: „Aşadar, pentru că am dobândit acest dar atât de mare al iertării păcatelor, să facem totul ca să nu batjocorim o binefacere ca aceasta…

Marile dregătorii lumeşti le recunoaştem după insignele purtate de oameni; calitatea noastră de creştin însă trebuie să o cunoaştem după sufletul nostru.

Creştinul trebuie să se arate creştin nu numai după darul pe care-l aduce la altar, ci şi după viaţa nouă pe care o duce; «trebuie să fie lumina lumii» (Matei 5, 14) şi «sarea pământului» (Matei 5, 13). Se cuvine ca un creştin să strălucească nu prin cele ce a luat de la Dumnezeu, ci prin cele ce aduce el lui Dumnezeu. Totul să-l arate creştin: mersul, privirea, îmbrăcămintea, glasul.

Vă spun acestea, nu pentru a ne lăuda că suntem creştini, ci pentru a ne pune viaţa în rânduială spre folosul celor ce ne văd” (Comentariul Sfântului Ioan Gură de Aur la Evanghelia după Matei).

Cu smerenie, ridic acum glasul meu către Dumnezeul luminii:

„Hristoase, lumina cea adevărată, Care luminezi şi sfinţeşti pe tot omul ce vine în lume, să se însemneze peste noi lumina feţei Tale, ca într-însa să vedem lumina cea neapropiată; îndreptează paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale…”.

Vă adresez, cu dragoste părintească, urarea să petreceţi Sfintele Sărbători cu bucuria mântuirii, întru lumina lui Hristos, născut în peştera din Betleem, şi Noul An, cu sănătate, şi, întru toate, bună sporire.

LA MULŢI ANI!

Al vostru de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,

† P I M E N,

Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor

Prefectul Sucevei, ţap ispăşitor pentru răul din judeţ


Toţi prefecţii din ţară, întruniţi la un seminar pe tematica instituţiilor europene şi accesarea fondurilor europene, au cerut clarificarea atribuţiilor pe care le au şefii instituţiilor publice deconcentrate în teritoriu.

Potrivit prefectului de Suceava, Orest Onofrei, în prezent, rolul prefecţilor pe linia accesării fondurilor europene este incert, aceştia avînd atribuţii doar în ceea ce priveşte controlul legalităţii în domeniu. Aceasta, în contradicţie cu unii omologi din ţările membre ale Uniunii Europene, care avizează toate proiectele cu finanţare externă. Pe de altă parte, în cadrul regiunilor de dezvoltare, prefecţii au statut de invitat, în ciuda faptului că instituţia prefectului este implicată în programele de dezvoltare a judeţului, inclusiv din fonduri europene. "Noi nu cerem atribuţii suplimentare, ci unele foarte clar delimitate şi specificate. Prefectul nu poate fi făcut responsabil, pentru lucruri în neregulă, dar care nu au fost prevăzute ca fiind în sarcina acestora. Prefectul este scos ţap ispăşitor pentru ceea ce se întîmplă rău în judeţ şi mai puţin pentru ceea ce este bine şi corect", a subliniat Orest Onofrei.

Recomandări de la salvamontişti pentru perioada sărbătorilor


Serviciul Public Salvamont al judeţului Suceava a atenţionat turiştii printr-un comunicat că în perioada sărbătorilor de iarnă sînt necesare precauţii suplimentare la abordarea traseelor montane.

Sînt declarate închise traseele ce urmăresc curbele de nivel -– cel marcat cu cruce roşie în masivul Giumalău şi cel marcat cu bandă albastră (drumul Maria Tereza) în masivul Călimani. Din cauza zăpezii grose şi instabile sînt posibile oricînd avalanşe, aşa încît este total nerecomandată parcurgerea pasajelor pe curbe de nivel. În ce priveşte deplasarea pe zonele de creastă, salvamontiştii recomandă evitarea cornişei, din cauza pericolului de rupere a zăpezii. Pentru masivul Călimani accesul se poate face pe traseu Gura Haitei–-Cariera Călimani. Sînt necesare echipamentul de bivuac, colţari şi pioleţi.

Pentru masivul Rarău accesul auto este posibil numai în condiţii extreme pe traseul Izvorul Alb-–Rarău, din cauza podurilor de gheaţă, şi numai pînă în zona Sihăstria. Accesul auto pe traseul Chiril-–Rarău este posibil numai pînă la schit iar pe traseul Pojorîta-–Rarău se pot parcurge cu maşina doar primii 8 din cei 16 kilometri de drum. Pe traseul Pojorîta-–Rarău sînt probleme în zona Munceii Rarăului din cauza viscoliturilor. Pentru acces pietonal sînt recomandate traseele Izvorul Alb-–Cabana Rarău (marcaj bulina roşie) şi Chiril-–Cabana Rarău (marcaj bulina albastră).

În masivul Giumalău accesul auto este posibil doar pe primii 5 km pe Pîrîul Rusca, apoi traseul se poate parcurge pietonal în 3-4 ore, în funcţie de starea potecii şi condiţiile meteo.

Potrivit afirmaţiilor şefului salvamontiştilor suceveni, Voicu Raia, este necesară şi respectarea de către turişti şi a unor reguli generale, care îi pot scuti de multe neplăceri pe munte. "Echipamentul de iarnă este obligatoriu. În plus, este bine ca fiecare turist să cunoască numărul de telefon al echipei salvamont ce acţionează în zonă. Dacă nu cunoaşte acest număr, poate forma pe telefonul mobil 0SALVAMONT, care este numărul dipeceratului naţional sau poate apela numărul nostru, 0745313052", ne-a spus Voicu Raia.

Despre copiii deosebiţi, cu dragoste

Cîmpulung Moldovenesc



18 clase de copii de la Centrul Şcolar Cîmpulung Moldovenesc se străduiesc, de ceva timp, să demonstreze semenilor că merită dragostea şi atenţia lor. Nu e uşor deloc, din cauza unor mentalităţi care se limitează la "normalitate" şi la tipare sociale.

Despre copiii deosebiţi, cu dragoste

"La noi învaţă copii cu deficienţe uşoare de intelect. Această deficienţă nu este definită unitar. Există trei grupe de trăsături. Una e rigiditatea, manifestată în gîndire, limbaj, comportament. A doua ar fi vîscozitatea genetică, adică lentoare sau stagnare în desfăşurarea funcţiei psihice, din care cauză copiii nu ajung decît în stadiul de a face operaţii simple. Altă trăsătură posibilă este heterocromia, adică faptul că nu se dezvoltă echilibrat. Sînt copii bine dezvoltaţi fizic, dar care psihic nu progresează destul, după cum este posibil să se întîmple şi invers", ne-a explicat psihologul Simona Ciuvercă.

Toată lumea este de acord că integrarea unor astfel de copii în societate se poate face, în primul rînd, prin şcolarizarea lor. De aici porneşte însă un alt motiv de polemici între specialişti -– ce fel de şcoală e mai potrivită lor. "Există polemici, dacă ar trebui utilizate şcolile de masă sau şcolile speciale. Eu cred că la copiii cu deficienţe uşoare se poate recurge la o şcoală de masă, cu condiţia ca acea clasă să aibă un profesor de sprijin. Şcolile noastre nu prea au. Desigur, e util şi un psiholog şcolar, chiar se foloseşte psihologul cu succes în orice instituţie, dar nu este destul pentru copiii cu deficienţe de intelect, e nevoie de un profesor specializat. În ceea ce priveşte stigmatizarea din şcoală, aceasta vine destul de rar din partea copiilor celorlalţi. Copiii leagă relaţii de prietenie foarte uşor. Discriminarea vine de obicei din afara mediului şcolar. Chiar la Cîmpulung s-au făcut destul de recent studii şi sondaje, iar unele răspunsuri date de oamenii obişnuiţi la întrebări despre copiii cu astfel de deficienţe au fost înfiorătoare. S-a spus că ar trebui omorîţi, excluşi din societate, închişi, iar respondenţii se exprimau foarte natural, pentru că aşa erau ei convinşi că ar fi normal să se întîmple. Combaterea unor astfel de atitudini, care vin din lipsă de informare, se face prin lucrul cu părinţii, familia lărgită şi prin implicarea unor instituţii care pot oferi locuri de muncă sau alte facilităţi legale", a adăugat psihologul.

Copiii care învaţă la Centrul Şcolar din Cîmpulung Moldovenesc se pot însă numi norocoşi, pentru că au în jur oamenii care ştiu ce şi cum să facă pentru a-i integra cît mai bine. "Aici se lucrează mult pe educaţie şi terapie. Se face terapie prin joc, terapie ocupaţională şi în şcoală acţionează echipe pluridisciplinare. Se ocupă simultan de copii logopezi, psihodiagnisticieni, consilieri pentru terapia tulburărilor de comportament, kinetoterapeuţii şi mulţi alţii. Se colaborează între specialişti şi numai astfel se pot vedea rezultatele, pentru că nimeni nu ar putea face singur schimbări cu aceşti micuţi", a mai explicat Simona Ciuvercă.

Datorită acestui sprijin, 200 de copii şi-au descoperit talente şi înclinaţii despre care nu a ştiut nimeni. Patru dintre clase sînt specifice şcolilor de arte şi meserii şi acolo se deprind specializări în alimentaţie publică, mecanică, finisaje în construcţii. Ceilalţi nu stau nici ei degeaba, ci învaţă să confecţioneze mici obiecte decorative, cîntă, dansează şi visează la vremea cînd lumea din jur se va bucura împreună cu ei şi nu îi va mai da deoparte, doar pentru că sînt un pic altfel. "Noi încercăm să îi facem cît mai cunoscuţi prin calităţile şi talentele lor. Aceşti copii chiar fac lucruri deosebite şi pot fi valoroşi pentru societate, dacă sînt înţeleşi şi acceptaţi. Nu este uşor să îi promovăm, tocmai din cauza mentalităţilor de pe la noi, dar încercăm. Acum, în decembrie, organizăm la Cîmpulung un festival internaţional pentru aceşti copii. Vom avea o tabără de creaţie, spectacol şi chiar o expoziţie cu vînzare. Vor putea să arate lumii întregi că sînt frumoşi şi cuminţi, că fac lucruri speciale şi că merită să îi privim cu dragoste, mereu", a conchis Simona Ciuvercă.