1. Informaţii generale despre închisoarea din Piteşti şi programul de “reeducare”
Experimentul numit “reeducare” a fost introdus în închisoarea din Piteşti la 6 decembrie 1949. Acesta includea metode psihiatrice de terorizare şi lichidare a celor ce se opuneau regimului, cît şi de distrugere a personalităţii. Ororile erau efectuate sub comanda lui Alexandru Nicolschi de la GSP. Campania s-a sfîrşit în august 1952. A fost aleasă închisoarea din Piteşti ca loc pentru desfăşurarea experimentului deoarece era o închisoare de maximă securitate, construită pe la 1900, unde ceea ce se petrecea între ziduri nu putea fi auzit. Aici erau aduşi circa o mie de studenţi, dintre cei arestaţi pînă în 1948. Cele mai multe amănunte despre programul de “reeducare” le dă Dumitru Bacu, acesta nefiind însă victima acestei închisori. Studenţii erau împărţiţi în patru categorii. Din prima făceau parte cei reţinuţi fără sentinţă judecătorească, din a doua, condamnaţii pentru delicte minore şi a treia, cei învinuiţi de „uneltire împotriva ordinii sociale” – cu pedepse de la opt la cincisprezece ani de temniţă grea. A patra: liderii mişcărilor studenţeşti, condamnaţi la muncă silnică pe durate cuprinse între zece şi douăzeci şi cinci de ani.
Programul era organizat pe patru etape. Prima era „demascarea externă”. Deţinutul trebuia trebuia să facă dovada fidelităţii faţă de ODCC (Organizaţia Deţinuţilor cu convingeri comuniste condusă de Ţurcanu). Trebuiau să mărturisească tot ceea ce nu spusese în anchetele de la Securitate. A doua etapă era „demascarea internă” în care trebuiau să mărturisească cine s-a purtat mai frumos cu ei (dintre deţinuţi sau personalul închisorii). A treia şi a patra fază sunt cele mai groaznice. În a treia avea loc „demascarea morală publică” în care deţinutul trebuia să calce în picioare tot ce avea mai sfînt: Dumnezeu, familia, credinţa, prietenii. Victimele trebuiau să blasfemieze toate valorile pe care le aveau, „Delirul lua proporţii uriaşe, avînd ca scop final desacralizarea şi vulgarizarea oricărei valori morale, umane, religioase, etc.; erau preferate spovedaniile perverse, cei mai chinuiţi fiind studenţii teologi şi fiii de preoţi (există chiar o „poetică” a supliciului, celor din urmă înscenîndu-li-se liturghii negre).”[1] Cea de-a patra etapă făcea trecerea de la condiţia de victimă la cea de călău, proaspătul reeducat trebuind să fie apt să conducă demonstrativ procesul de reeducare a celui mai bun camarad din celulă, pe care il va tortura exemplar.
O dată ce personalitatea era distrusă, studentul putea intra în a patra etapă: admiterea în ODCC. Reeducatul devenea reeducator, un „aluat”[2] în mainile lui Ţurcanu, obligat să-şi supună la diferite orori prietenii şi apropiaţii. Aceştia acţionau „ca o marionetă trasă de sfori”[3]. Virgul Ierunca scrie despre „fenomenul Piteşti” inspirat din cartea lui Dumitru Bacu, ca şi Dennis Deletant, de altfel. După relatările acestuia din urmă programul de „reeducare” ar avea ca punct de pornire teoriile pedagogului Anton Makarenko (1888 – 1939) cu privire la tratamentul ce trebuia aplicat deţinuţilor de drept comun. Toate interogatoriile depindeau de Alexandru Nicolschi, director adjunct al Securităţii, iar Eugen Ţurcanu avea sarcina de a alcătui o echipă de torţionari din rîndurile celorlalţi condamnaţi. Nicolschi vroia să distrugă orice posibilitate de mişcare anticomunistă din noua generaţie.
Atît Paul Goma, cît şi Virgil Ierunca îl aseamănă pe Ţurcanu cu personajul dostoievskian Verhovenski, referindu-se la tehnica de manipulare. Ruxandra Cesereanu vede oarecum forţată această apropiere.[4] Îl aseamănă pe Ţurcanu mai degrabă cu Frankenstein care provenea din cîteva cadavre: „oare nu tot „cadavre”, chiar dacă simbolice, sînt cei torturaţi la Piteşti? Ţurcanu şi echipa de torţionari îi aduc pe reeducaţi în stadiul de trupuri sfîrtecate şi tumefiate; doar după ce trupul este redus la zero, Ţurcanu trece şi la malformarea sufletului. Creatura lui Frankenstein se dovedeşte a fi un demon, o „dihanie pocită”, o „plăsmuire odioasă”. Reeducaţii de la Piteşti sînt nişte mutanţi; inocenţi la origine (cu excepţia primei echipe de torţionari), ei au dobîndit pe parcursul experimentului o anumită vinovăţie (cu excepţia celor care au rezistat totuşi, a celor care au murit sau au înnebunit din cauza torturii). (...) Ţurcanu vrea să creeze omul nou cu scop ştiinţific pervertit, acela de a vedea care este limita suferinţei umane şi de a preschimba umanitatea din jur într-o turmă culpabilă; el nu se dezice de creaturile sale, ci, dimpotrivă, exultă, lăudîndu-se pe măsură ce acestea oficiază tortura mai aplicat”[5]
Experimentele diabolice de la Piteşti au continuat apoi la Gherla şi la Tîrgu Ocna, dar nu într-o măsură atît de mare. Programului i s-a pus capăt pe pe 10 noiembrie 1954 cînd au fost condamnaţi 22 de membri aflaţi sub comanda lui Eugen Ţurcanu şi condamnaţi 16. Nu au fost incriminată Securitatea şi angajaţii acesteia, iar vinovăţia lui Nicolschi nici măcar nu a fost amintită.
2. Supravieţuitori ai programului de „reeducare” de la Piteşti
a. Neculai Popa s-a născut în comuna Dragomireşti-Neamţ, în anul 1925. Cînd a fost arestat era student la Facultatea de Drept, anul II, în 15 mai 1948. Şi-a povestit experienţa în volumul „Coborîrea în Iad” (Editura Vremea, Bucureşti, 1999)[6]
I-a fost dat să vadă cum se poate tranforma omul într-un „instrument de tortură pentru semenii lui”. Neculai Popa declară că acţiunea de reeducare a început la Suceava, ia iniţiatorul ei este considerat Alexandru Bogdanovici, student la Facultatea de Drept din Iaşi la care se alătură Eugen Ţurcanu şi încă vreo cîţiva. Refuză să creadă că Bogdanovici a lansat această idee şi îl consideră victima celor care au dat curs acesteia. Fiind deţinut şi al închisorii din Suceava poate să îşi dea seama cel mai bine de ce reeducarea vine anume de acolo, de la „îndemnurile lansate de Pascaru, fost secretar al partidului „Frontul Plugarilor" - organizaţia judeţeană Sălaj şi de Dumeni, slugă credincioasă a Siguranţei din acele vremuri”. Bogdanovici a încercat o reeducare pe cale paşnică, prin citirea unor broşuri, pliante, aceasta nefiind pe placul lui Ţurcanu. El îşi dorea teroare, umilinţă şi transformare prin forţă. În anul 1946-1947 Neculai Popa a fost coleg cu Eugen Ţurcanu la Facultatea de Drept din Iaşi. Îl caracterizează ca fiind „înzestrat cu o voinţă şi cu o inteligenţă remarcabile, dar lipsit total de scrupule şi stăpânit de o grandomanie fără de margini: era în stare să se folosească de orice mijloace pentru a-şi atinge scopul. Când era vorba de interesele lui, nu cunoştea nici simţul echităţii şi nici mila”. Era preşedintele „Frontului Democrat Universitar”. S-a răzbunat în închisoare pe studenţi şi datorită faptului că aceştia îl dispreţuiau în universitate. Neculai Popa descrie tot „traseul” urmat de Ţurcanu pînă la a fi reeducator, „A fost atât de rău încât şi-a urât şi rudele care-1 ajutau”. A stat doi ani în închisoarea din Piteşti şi relatează ororile prin care a trecut şi care te strîng în spate numai cînd le citeşti. În finalul celor trei capitole despre experienţa avută la Piteşti, regretă afirmaţia lui Virgil Ierunca făcută în cartea sa: „Fenomenul Piteşti”, chiar dacă o consideră una dintre cele mai bine scrise: „Din lipsă de informaţii suficiente, Virgil Ierunca scrie în cartea sa: „Nu există vreun deţinut în timpul Fenomenului Piteşti (în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi săvârşit ceea ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimă a reeducării i se cerea să-şi tortureze pe cel mai bun prieten". Pentru a se putea înţelege greşeala făcută în această afirmaţie, mă voi folosi tot de Virgil Ierunca, atunci când spune că, din relatările lui D. Bacu, reiese că deţinuţii au fost împărţiţi în patru categorii, a 4-a categorie fiind cea a deţinuţilor cu condamnări între 10-25 de ani muncă silnică şi care puteau avea o influenţă asupra celor din jur.” Aduce şi argumente contra acestor afirmaţii. Cei sosiţi la reeducare în ultima serie nu au mai putut să tortureze, nemaiavînd pe cine. Mulţi au trecut prin reeducare de 2-4 ori din cauza nesincerităţii sau fiindcă nu băteau. Paul Bandu, descris şi de Ioan Ioanid, nu a bătut pe nimeni, cel puţin pînă a plecat Neculai Popa din camera 3 subsol şi nici nu avea cum s-o facă, fiindcă faza bătăilor se terminase, dar a suportat această învinuire pînă la moarte. Chinurile prin care a trecut Neculai Popa sunt aproape de necrezut şi nu putem decît să reproducem cîteva fragmente: „Puiu Chivulescu mi-a spus că miros îngrozitor şi că ar vrea să vadă dacă nu mi-am făcut nevoile pe mine. S-a necăjit cu o mână să cerceteze de unde vine acel miros. Nu eram murdar, sub mine cearşaful era ud, iar paiele din salteaua pe care zăceam se înfierbântaseră şi începură să putrezească.
Dând la o parte pătura, a descoperit de unde vine mirosul, începând cu laba picioarelor şi până la genunchi făcusem o adevărată colecţie de puroi, iar punga de la piciorul stâng se deschisese în două locuri, la oul piciorului şi sub genunchi.” sau „Când mi-am recăpătat cunoştinţa, nu-mi dădeam seama ce este cu mine. Pentru că aveam mâncărimi, mi-am scos căciula din cap, era udă şi se rupea cu uşurinţă. Putrezise. încercând să mă scarpin pe cap, am văzut că, sub unghiile care crescuseră enorm, rămânea numai păr. Pipăindu-mi capul, am constatat că din moalele acestuia îmi căzuse părul. Nu aveam timp să mă gândesc ce-i cu mine, fiindcă adormeam imediat. Am vrut să-mi schimb poziţia, dar nu am putut. Cerul gurii era ca o rană şi aveam impresia că ceva atârnă de el. Buzele erau uscate şi mă dureau. Am cerut apă şi Puiu Chivulescu mi-a dat câteva linguri, după care am adormit din nou. L-am întrebat pe Puiu Chivulescu unde mă aflu şi mi-a răspuns că sunt la infirmerie, că el este internat de 3-4 zile, dar că m-a găsit aici”
b. Octavian Voinea a încetat din viaţă la vîrsta de 72 de ani. Cu altimul efort de voinţă a ascultat citirea mărturiei relatate de el lui Gheorghe Andreica şi a făcut ultimele corecturi. Volumul intitulat „Masacrarea studenţimii române”[7] a apărut la Editura Majadahonda, Bucureşti, 1994.
Scrie despre închisoarea Piteşti că se află undeva la marginea oraşului. La începutul perioadei Piteşti regimul era blînd, doar că mîncarea extrem de slabă. După două luni s-a instaurat o stricteţe „drăcească”. Reeducatori erau cei care îşi urau inexplicabil de mult colegii, sistemul le-a dat posibilitatea de a se răzbuna. Studenţii erau împărţiţi: „Ţărăniştii la ţărănişti, liberalii la liberali şi legionarii la legionari.”. O discuţie apărea cam aşa: „-Cum mă nimic ?! Chiar n-aţi făcut nimic! Doar nu vreţi să spuneţi că v-au adus aici degeaba, aşa de florile mărului
- Noi am dat foc...
-Lăsaţi-mă dracului cu focul vostru. Mie să-mi spuneţi ce sunteţi, din ce partid faceţi parte, e clar sau nu e clar ?
- Nu facem parte din nici un partid. Noi suntem apolitici.
-Cum mă? apo-pocliptici ? Ce naiba o mai fi şi asta ? Văd că sunteţi grei de cap şi nu mă înţelegeţi. Ia să vă iau eu altfel:
- - Mă, eşti legionar ?
- - -Nu.
- - Eşti liberal?
- - Nu.
- - Eşti ţărănist ?
- - Nu.
- - Atunci ce p... mătii eşti ?. ..Gata. Las' că vă iau altfel şi aflu ce-i cu voi. V-aţi ţăcănit rău de cap...
- - Mă, liberal eşti ?
-Nu.
-Ţărănist eşti?
-Nu.
- Atunci eşti legionar ! Cu asta le trânti oblonul in nas şi trecu mai departe. Zadarnice au fost toate protestele lor.”
După informaţiile oferite de Voinea, dezumanizarea (reeducarea) a început pe data de 15 mai 1949, la camera 1 corecţie, cînd a avut loc un atac a lui Ţurcanu asupra studenţilor medicinişti. „Timp de câteva săptămâni, studenţii au fost torturaţi zi şi noapte, fără întrerupere, până când, rând pe rând, au căzut. Creierele le-au fost şterse, ei au fost imbecilizaţi şi transformaţi in bestii, în roboţi, care executau ordinele lui Ţurcanu cu o conştiinciozitate şi fidelitate de neimaginat.
În felul acesta, Ţurcanu şi-a creat o echipă de aproximativ 20-30 de ajutoare cu care a distrus în continuare, în formă de avalanşă, pe toţi studenţii până la ultimul.”
Foamea era una dintre cele mai grele lucruri de suportat. Se încercau tot felul de subterfugii pentru a o înşela. Se grupau cîte cinci pînă la zece inşi şi dădeau unui singur să mănînce ca să se sature. Astfel fiecare la cinci-zece zile era sătul. Unii strîngeau fărîmituri în ciorap pe care îl aşeza deasupra patului „pentru vremuri grele”. „Inventivitatea culinară atingea culmi nebănuite.”
Interesant este că Voinea nu are o atitudine resentimentară faţă de informatori, înţelegîndu-i: „S-a hotărât să creem o atmosferă amuzantă. Fiecare din noi să povestim ceva ce ne-a plăcut cel mai mult. Cel mai apreciat povestitor şi creator de momente plăcute a fost Cornel Pop. În felul acesta el şi-a îndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt.
Sărmanul - fusese desfigurat atât fizic cât şi sufleteşte în torturile dezumanizante ale lui Ţurcanu. La acea dată noi n-am bănuit nimic din toate acestea. Habar n-am avut de grozăviile îndurate de Cornel Pop până ce creierul i-a fost şters şi tot ce era nerv sau celulă vie într-însul a fost întors invers. La baie am văzut noi nişte cicatrice adânci din care rezulta ca i-au fost smulşi muşchii de pe spate, iar fesele lui era un fel de cicatrice hidoasă.
Toţi am crezut că a suferit vreun accident în copilărie, s-o fi opărit sau a căzut pe plita încinsă. Nimeni n-a bănuit că aceste plăgi de pe trupul său sunt rezultatul torturilor la care a fost supus în închisoarea Piteşti de către Ţurcanu până când a fost transformat din om în neom, din înger în demon.”
Metodele erau cele experimentate în Uniunea Sovietică de către Macarenco. Era vorba despre uciderea sufletului care consta în torturi neîntrerupte şi atenţia ca victima să nu moară.
Autorul încearcă să explice clar că atîta timp cît martorii oculari trăiesc, numai mărturiile acestora pot constitui istorie, celelalte nu sînt decît documentele contrafăcute ale Securităţii. Octavian Voinea aminteşte mai multe metode de dezumanizare: Aducerea tînărului în stare de îndobitocire prin înfometare îl determina pe acesta să aibă ca unică preocupare mîncarea; disciplinarea tănărului prin pedepse corporale; introducerea de informatori în celulă care trebuiau să distrugă încrederea unuia în celălalt; manipularea diferiţilor oameni; urmărirea atentă a tuturor slăbiciunilor şi depistarea elementelor slabe din fire. Şansele pe care le puteai avea la Piteşti erau: moartea, pierderea minţilor, căderea, salvarea divină. Scopul suprem al spălării creierelor este pierderea încrederii în Dumnezeu, fiindcă nici una dintre valorile umane nu echivalează cu credinţa. Victimele erau puse să facă genoflexiuni, unele cădeau la primele 30, iar alţii ajungeau pînă la 2500: „Nu există în lume atlet, chiar cu cea mai bună condiţie fizică, să poată realiza o astfel de performanţă. lată însă că o realizează un schelet topit de foame şi de suferinţe! Organismul uman, în condiţiile de disperare scăpat de sub controlul raţiunii, a reuşit, la Piteşti, să realizeze inimagimabilul, imposibilul”. Autorul a făcut 1.500 de genoflexiuni după care a căzut în nesimţire. Epuizarea fizică duce la epuizarea psihică atunci victima nu mai are timp să se refacă şi începe să nu mai raţioneze, dispărînd sentimentele afective, emoţiile, în creier se aşează noaptea şi întunericul, iar omul devine un robot fără personalitate. Atunci îl pierde şi pe Dumnezeu, nemaiavînd încredere nici măcar în acesta şi nu-i rămîne decît să declare: „Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet- pe domnu Ţurcanu - ca să lumineze şi să ne scoată din întuneric l Dacă el nu m-arfi torturat n-aş fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric”
Cei care au trecut prin Piteşti şi acum poartă frica în suflet, refuză să vorbească şi chiar să se înscrie în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici.
Despre Alexandru Bogdanovici şi originile reeducării relatează şi Octavian Voinea. Alexandru Bogdanovici era originar din Basarabia (Soroca). După 23 august 1944 s-a refugiat cu familia. În anul 1948 era student la Facultatea de Drept din Iasi şi şef al grupului studenţesc legionar. A fost arestat în prima serie. Tatăl său i-a propus să iniţieze o acţiune de reconvertire a tinerilor la comunism, aceasta fiind ultima şansă. Era mult mai inteligent decît Ţurcanu, dar a fost distrus de acesta în închisoarea din Piteşti.
Eugen Ţurcanu era, după spusele lui Voinea, originar din împrejurimile Rădăuţiului. L-a cunoscut bine un vecin de-al său legionar, Teodor Mitric. Ideile comuniste i-au fost infiltrate de către un unchi, profesor la Şcoala de Meserii care l-a şi ajutat să intre în Partidul Comunist. Octavian Voinea oferă informaţii detaliate aflate şi de la alţi deţinuţi la care însă nu ne vom opri acum.
Uneori Octavian Voinea lasă doar nişte întrebări la care urmează noi să răspundem: „Cu două săptămâni în urmă am cumpărat din librărie o carte intitulată Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar. Autor - preotul Ştefan Palaghiţă.
Interesant! Toate calomniile împotriva lui Horia Sima sunt înşirate în această carte în ordinea în care Ţurcanu mi le înşirase mie în timpul torturilor în anul 1950. Cartea a fost tipărită la Buenos Aieres - Argentina în anul 1951. Îmi pun întrebarea. De unde a ştiut Ţurcanu conţinutul acestei cărţi cu un an înainte de a fi publicată?”.
Cei care erau reeducaţi primeau săpun ca să-şi facă însemnări pentru „demascare”. Cazurile povestite de autor sunt înfiorătoare. Unii deţinuţi erau bătuţi zilnic şi este de necrezut cum aceştia rezistau: „Totuşi, unul dintre noi, pe nume Dan Dumitrescu, student In ultimul an la Facultatea de medicină din Iaşi, era bătut crâncen în fiecare zi.
Atâtea torturi a îndurat acest om încât a fost adus într-o stare de disperare acută. Eu, privindu-l cu groază, constatam că nu mai era decât o umbră. Un schelet ce se confundă cu semnul "pericol de moarte" din preajma depozitelor de materiale explozive sau locurile cu pericol de electrocutare. Rezista în mod inexplicabil. Mă tot întrebam oare când va cădea organismul acesta atât de epuizat?”
Un alt caz impresionant este al unui tînăr care a rezistat pînă la sfîrşit fără să poată bate pe cineva, chiar dacă era torturat, ceea ce vine oarecum în continuarea a ceea ce spunea Neculai Popa, ca au existat tineri care au rezistat pînă la sfîrşit: „Acel nemernic de Titus Leonida l-a supus fără milă torturilor. Le-a suportat cu o blândeţe îngerească, încât noi ceilalţi asupriţi ne-am fi învoit să suportăm o parte din bătăile ce le primise acest suflet blând - dacă s-ar fi îngăduit aceasta.
L-am văzut plângând. A fost unicul plâns care ne-a înduioşat sufletele noastre împietrite şi greu chinuite.
După lungi torturi şi după ce rezistenţa lui începu să cedeze, a fost pus să bată şi el pe altul ca astfel să facă dovada în faţa mişelului de Titus Leonida că el s-a "reeducat".
N-a putut.. L-am văzut pe acest om cu ciomagul în mână încercând să lovească talpa unui camarad de al său. Când a ajuns cu ciomagul la talpă, l-a scăpat din mână.
L-au torturat cât l-au mai torturat, apoi l-au trecut în stare de izolare ca să asiste la torturarea celorlalţi deţinuţi.”
De necrezut, şi acest lucru este remarcat şi de autor, că tinerii reeducaţi nu îi urau pe cei care i-au distrus fizic şi moral, ci s-au pus în slujba lor, luptînd împotriva propriei persoane. „Culmea satanismului! Să faci spionaj în favoarea propriului tău duşman, căruia îi ascuţi securea cu care urmează să-ţi taie capul”
Concluzii
Timpul nu ne permite să analizăm cărţile şi manuscrisele autorilor: Dumitru Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării); Grigore Dumitrescu, Demascarea (Ed. autorului, Munchen, 1978); Ioan Muntean, Ca o lacrimă de sînge; Traian Poescu, Experimentul Piteşti (Ed. Crater, Bucureşti, 2000); Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?( Vol. 1, Ed. Napoca Star,1999); Eugen Mărginean, Moara dracilor. Amintiri din închisoarea de la Piteşti (Editura Fronde, 1994); Constantin Merişca, Tragedia Piteşti (Institutul European, 1997); Viorel Gheorghiţă, Sub semnul ororii depline. Reeducare-demascări-procese; Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Toate manuscrisele pot fi găsite în format electronic pe site-ul: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/default.asp.htm. Vom reveni pentru a continua această temă, deosebit de importantă. Toţi autorii enumeraţi mai sus sunt martori ai „fenomenului Piteşti”
Bibliografie:
CESEREANU Ruxandra, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste. Eseu de mentalitate, Ediţia a II – a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2005
COMISIA PENTRU ANALIZA DICTATURII DIN ROMÂNIA, Raport final, Bucureşti, 2006
DELETANT Dennis, Ceauşescu şi securitatea. Constrîngere şi disidenţă în România anilor 1965 – 1969, traducere din engleză de Georgeta Ciocîltea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
POPA Neculai, Coborîrea în Iad, Editura Vremea, Bucureşti, 1999, disponibil în format electronic pe adresa: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/cobiad/default.asp.htm
VOINEA Octavian, Masacrarea studenţimii române, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1994, disponibil în format electronic pe adresa: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/default.asp.htm
[1] Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste. Eseu de mentalitate, Ediţia a II – a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 221
[2] Dennis Deletant, Ceauşescu şi securitatea. Constrîngere şi disidenţă în România anilor 1965 – 1969, traducere din engleză de Georgeta Ciocîltea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 56
[3] Idem
[4] Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste. Eseu de mentalitate, ediţia a II – a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 295-296
[5] Idem, p. 297
[6] disponibil în format electronic pe pagina: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/cobiad/default.asp.htm. Toate citatele legate de acest subiect sunt preluate de pe acest site.
[7] Disponibil în format electronic pe adresa: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/default.asp.htm. Citatele vor fi preluate de aici.
Experimentul numit “reeducare” a fost introdus în închisoarea din Piteşti la 6 decembrie 1949. Acesta includea metode psihiatrice de terorizare şi lichidare a celor ce se opuneau regimului, cît şi de distrugere a personalităţii. Ororile erau efectuate sub comanda lui Alexandru Nicolschi de la GSP. Campania s-a sfîrşit în august 1952. A fost aleasă închisoarea din Piteşti ca loc pentru desfăşurarea experimentului deoarece era o închisoare de maximă securitate, construită pe la 1900, unde ceea ce se petrecea între ziduri nu putea fi auzit. Aici erau aduşi circa o mie de studenţi, dintre cei arestaţi pînă în 1948. Cele mai multe amănunte despre programul de “reeducare” le dă Dumitru Bacu, acesta nefiind însă victima acestei închisori. Studenţii erau împărţiţi în patru categorii. Din prima făceau parte cei reţinuţi fără sentinţă judecătorească, din a doua, condamnaţii pentru delicte minore şi a treia, cei învinuiţi de „uneltire împotriva ordinii sociale” – cu pedepse de la opt la cincisprezece ani de temniţă grea. A patra: liderii mişcărilor studenţeşti, condamnaţi la muncă silnică pe durate cuprinse între zece şi douăzeci şi cinci de ani.
Programul era organizat pe patru etape. Prima era „demascarea externă”. Deţinutul trebuia trebuia să facă dovada fidelităţii faţă de ODCC (Organizaţia Deţinuţilor cu convingeri comuniste condusă de Ţurcanu). Trebuiau să mărturisească tot ceea ce nu spusese în anchetele de la Securitate. A doua etapă era „demascarea internă” în care trebuiau să mărturisească cine s-a purtat mai frumos cu ei (dintre deţinuţi sau personalul închisorii). A treia şi a patra fază sunt cele mai groaznice. În a treia avea loc „demascarea morală publică” în care deţinutul trebuia să calce în picioare tot ce avea mai sfînt: Dumnezeu, familia, credinţa, prietenii. Victimele trebuiau să blasfemieze toate valorile pe care le aveau, „Delirul lua proporţii uriaşe, avînd ca scop final desacralizarea şi vulgarizarea oricărei valori morale, umane, religioase, etc.; erau preferate spovedaniile perverse, cei mai chinuiţi fiind studenţii teologi şi fiii de preoţi (există chiar o „poetică” a supliciului, celor din urmă înscenîndu-li-se liturghii negre).”[1] Cea de-a patra etapă făcea trecerea de la condiţia de victimă la cea de călău, proaspătul reeducat trebuind să fie apt să conducă demonstrativ procesul de reeducare a celui mai bun camarad din celulă, pe care il va tortura exemplar.
O dată ce personalitatea era distrusă, studentul putea intra în a patra etapă: admiterea în ODCC. Reeducatul devenea reeducator, un „aluat”[2] în mainile lui Ţurcanu, obligat să-şi supună la diferite orori prietenii şi apropiaţii. Aceştia acţionau „ca o marionetă trasă de sfori”[3]. Virgul Ierunca scrie despre „fenomenul Piteşti” inspirat din cartea lui Dumitru Bacu, ca şi Dennis Deletant, de altfel. După relatările acestuia din urmă programul de „reeducare” ar avea ca punct de pornire teoriile pedagogului Anton Makarenko (1888 – 1939) cu privire la tratamentul ce trebuia aplicat deţinuţilor de drept comun. Toate interogatoriile depindeau de Alexandru Nicolschi, director adjunct al Securităţii, iar Eugen Ţurcanu avea sarcina de a alcătui o echipă de torţionari din rîndurile celorlalţi condamnaţi. Nicolschi vroia să distrugă orice posibilitate de mişcare anticomunistă din noua generaţie.
Atît Paul Goma, cît şi Virgil Ierunca îl aseamănă pe Ţurcanu cu personajul dostoievskian Verhovenski, referindu-se la tehnica de manipulare. Ruxandra Cesereanu vede oarecum forţată această apropiere.[4] Îl aseamănă pe Ţurcanu mai degrabă cu Frankenstein care provenea din cîteva cadavre: „oare nu tot „cadavre”, chiar dacă simbolice, sînt cei torturaţi la Piteşti? Ţurcanu şi echipa de torţionari îi aduc pe reeducaţi în stadiul de trupuri sfîrtecate şi tumefiate; doar după ce trupul este redus la zero, Ţurcanu trece şi la malformarea sufletului. Creatura lui Frankenstein se dovedeşte a fi un demon, o „dihanie pocită”, o „plăsmuire odioasă”. Reeducaţii de la Piteşti sînt nişte mutanţi; inocenţi la origine (cu excepţia primei echipe de torţionari), ei au dobîndit pe parcursul experimentului o anumită vinovăţie (cu excepţia celor care au rezistat totuşi, a celor care au murit sau au înnebunit din cauza torturii). (...) Ţurcanu vrea să creeze omul nou cu scop ştiinţific pervertit, acela de a vedea care este limita suferinţei umane şi de a preschimba umanitatea din jur într-o turmă culpabilă; el nu se dezice de creaturile sale, ci, dimpotrivă, exultă, lăudîndu-se pe măsură ce acestea oficiază tortura mai aplicat”[5]
Experimentele diabolice de la Piteşti au continuat apoi la Gherla şi la Tîrgu Ocna, dar nu într-o măsură atît de mare. Programului i s-a pus capăt pe pe 10 noiembrie 1954 cînd au fost condamnaţi 22 de membri aflaţi sub comanda lui Eugen Ţurcanu şi condamnaţi 16. Nu au fost incriminată Securitatea şi angajaţii acesteia, iar vinovăţia lui Nicolschi nici măcar nu a fost amintită.
2. Supravieţuitori ai programului de „reeducare” de la Piteşti
a. Neculai Popa s-a născut în comuna Dragomireşti-Neamţ, în anul 1925. Cînd a fost arestat era student la Facultatea de Drept, anul II, în 15 mai 1948. Şi-a povestit experienţa în volumul „Coborîrea în Iad” (Editura Vremea, Bucureşti, 1999)[6]
I-a fost dat să vadă cum se poate tranforma omul într-un „instrument de tortură pentru semenii lui”. Neculai Popa declară că acţiunea de reeducare a început la Suceava, ia iniţiatorul ei este considerat Alexandru Bogdanovici, student la Facultatea de Drept din Iaşi la care se alătură Eugen Ţurcanu şi încă vreo cîţiva. Refuză să creadă că Bogdanovici a lansat această idee şi îl consideră victima celor care au dat curs acesteia. Fiind deţinut şi al închisorii din Suceava poate să îşi dea seama cel mai bine de ce reeducarea vine anume de acolo, de la „îndemnurile lansate de Pascaru, fost secretar al partidului „Frontul Plugarilor" - organizaţia judeţeană Sălaj şi de Dumeni, slugă credincioasă a Siguranţei din acele vremuri”. Bogdanovici a încercat o reeducare pe cale paşnică, prin citirea unor broşuri, pliante, aceasta nefiind pe placul lui Ţurcanu. El îşi dorea teroare, umilinţă şi transformare prin forţă. În anul 1946-1947 Neculai Popa a fost coleg cu Eugen Ţurcanu la Facultatea de Drept din Iaşi. Îl caracterizează ca fiind „înzestrat cu o voinţă şi cu o inteligenţă remarcabile, dar lipsit total de scrupule şi stăpânit de o grandomanie fără de margini: era în stare să se folosească de orice mijloace pentru a-şi atinge scopul. Când era vorba de interesele lui, nu cunoştea nici simţul echităţii şi nici mila”. Era preşedintele „Frontului Democrat Universitar”. S-a răzbunat în închisoare pe studenţi şi datorită faptului că aceştia îl dispreţuiau în universitate. Neculai Popa descrie tot „traseul” urmat de Ţurcanu pînă la a fi reeducator, „A fost atât de rău încât şi-a urât şi rudele care-1 ajutau”. A stat doi ani în închisoarea din Piteşti şi relatează ororile prin care a trecut şi care te strîng în spate numai cînd le citeşti. În finalul celor trei capitole despre experienţa avută la Piteşti, regretă afirmaţia lui Virgil Ierunca făcută în cartea sa: „Fenomenul Piteşti”, chiar dacă o consideră una dintre cele mai bine scrise: „Din lipsă de informaţii suficiente, Virgil Ierunca scrie în cartea sa: „Nu există vreun deţinut în timpul Fenomenului Piteşti (în afară de cei care au murit sub tortură) care să nu fi săvârşit ceea ce i se cerea, altfel nu putea scăpa. Or, în faza ultimă a reeducării i se cerea să-şi tortureze pe cel mai bun prieten". Pentru a se putea înţelege greşeala făcută în această afirmaţie, mă voi folosi tot de Virgil Ierunca, atunci când spune că, din relatările lui D. Bacu, reiese că deţinuţii au fost împărţiţi în patru categorii, a 4-a categorie fiind cea a deţinuţilor cu condamnări între 10-25 de ani muncă silnică şi care puteau avea o influenţă asupra celor din jur.” Aduce şi argumente contra acestor afirmaţii. Cei sosiţi la reeducare în ultima serie nu au mai putut să tortureze, nemaiavînd pe cine. Mulţi au trecut prin reeducare de 2-4 ori din cauza nesincerităţii sau fiindcă nu băteau. Paul Bandu, descris şi de Ioan Ioanid, nu a bătut pe nimeni, cel puţin pînă a plecat Neculai Popa din camera 3 subsol şi nici nu avea cum s-o facă, fiindcă faza bătăilor se terminase, dar a suportat această învinuire pînă la moarte. Chinurile prin care a trecut Neculai Popa sunt aproape de necrezut şi nu putem decît să reproducem cîteva fragmente: „Puiu Chivulescu mi-a spus că miros îngrozitor şi că ar vrea să vadă dacă nu mi-am făcut nevoile pe mine. S-a necăjit cu o mână să cerceteze de unde vine acel miros. Nu eram murdar, sub mine cearşaful era ud, iar paiele din salteaua pe care zăceam se înfierbântaseră şi începură să putrezească.
Dând la o parte pătura, a descoperit de unde vine mirosul, începând cu laba picioarelor şi până la genunchi făcusem o adevărată colecţie de puroi, iar punga de la piciorul stâng se deschisese în două locuri, la oul piciorului şi sub genunchi.” sau „Când mi-am recăpătat cunoştinţa, nu-mi dădeam seama ce este cu mine. Pentru că aveam mâncărimi, mi-am scos căciula din cap, era udă şi se rupea cu uşurinţă. Putrezise. încercând să mă scarpin pe cap, am văzut că, sub unghiile care crescuseră enorm, rămânea numai păr. Pipăindu-mi capul, am constatat că din moalele acestuia îmi căzuse părul. Nu aveam timp să mă gândesc ce-i cu mine, fiindcă adormeam imediat. Am vrut să-mi schimb poziţia, dar nu am putut. Cerul gurii era ca o rană şi aveam impresia că ceva atârnă de el. Buzele erau uscate şi mă dureau. Am cerut apă şi Puiu Chivulescu mi-a dat câteva linguri, după care am adormit din nou. L-am întrebat pe Puiu Chivulescu unde mă aflu şi mi-a răspuns că sunt la infirmerie, că el este internat de 3-4 zile, dar că m-a găsit aici”
b. Octavian Voinea a încetat din viaţă la vîrsta de 72 de ani. Cu altimul efort de voinţă a ascultat citirea mărturiei relatate de el lui Gheorghe Andreica şi a făcut ultimele corecturi. Volumul intitulat „Masacrarea studenţimii române”[7] a apărut la Editura Majadahonda, Bucureşti, 1994.
Scrie despre închisoarea Piteşti că se află undeva la marginea oraşului. La începutul perioadei Piteşti regimul era blînd, doar că mîncarea extrem de slabă. După două luni s-a instaurat o stricteţe „drăcească”. Reeducatori erau cei care îşi urau inexplicabil de mult colegii, sistemul le-a dat posibilitatea de a se răzbuna. Studenţii erau împărţiţi: „Ţărăniştii la ţărănişti, liberalii la liberali şi legionarii la legionari.”. O discuţie apărea cam aşa: „-Cum mă nimic ?! Chiar n-aţi făcut nimic! Doar nu vreţi să spuneţi că v-au adus aici degeaba, aşa de florile mărului
- Noi am dat foc...
-Lăsaţi-mă dracului cu focul vostru. Mie să-mi spuneţi ce sunteţi, din ce partid faceţi parte, e clar sau nu e clar ?
- Nu facem parte din nici un partid. Noi suntem apolitici.
-Cum mă? apo-pocliptici ? Ce naiba o mai fi şi asta ? Văd că sunteţi grei de cap şi nu mă înţelegeţi. Ia să vă iau eu altfel:
- - Mă, eşti legionar ?
- - -Nu.
- - Eşti liberal?
- - Nu.
- - Eşti ţărănist ?
- - Nu.
- - Atunci ce p... mătii eşti ?. ..Gata. Las' că vă iau altfel şi aflu ce-i cu voi. V-aţi ţăcănit rău de cap...
- - Mă, liberal eşti ?
-Nu.
-Ţărănist eşti?
-Nu.
- Atunci eşti legionar ! Cu asta le trânti oblonul in nas şi trecu mai departe. Zadarnice au fost toate protestele lor.”
După informaţiile oferite de Voinea, dezumanizarea (reeducarea) a început pe data de 15 mai 1949, la camera 1 corecţie, cînd a avut loc un atac a lui Ţurcanu asupra studenţilor medicinişti. „Timp de câteva săptămâni, studenţii au fost torturaţi zi şi noapte, fără întrerupere, până când, rând pe rând, au căzut. Creierele le-au fost şterse, ei au fost imbecilizaţi şi transformaţi in bestii, în roboţi, care executau ordinele lui Ţurcanu cu o conştiinciozitate şi fidelitate de neimaginat.
În felul acesta, Ţurcanu şi-a creat o echipă de aproximativ 20-30 de ajutoare cu care a distrus în continuare, în formă de avalanşă, pe toţi studenţii până la ultimul.”
Foamea era una dintre cele mai grele lucruri de suportat. Se încercau tot felul de subterfugii pentru a o înşela. Se grupau cîte cinci pînă la zece inşi şi dădeau unui singur să mănînce ca să se sature. Astfel fiecare la cinci-zece zile era sătul. Unii strîngeau fărîmituri în ciorap pe care îl aşeza deasupra patului „pentru vremuri grele”. „Inventivitatea culinară atingea culmi nebănuite.”
Interesant este că Voinea nu are o atitudine resentimentară faţă de informatori, înţelegîndu-i: „S-a hotărât să creem o atmosferă amuzantă. Fiecare din noi să povestim ceva ce ne-a plăcut cel mai mult. Cel mai apreciat povestitor şi creator de momente plăcute a fost Cornel Pop. În felul acesta el şi-a îndeplinit misiunea de informator la nivelul cel mai înalt.
Sărmanul - fusese desfigurat atât fizic cât şi sufleteşte în torturile dezumanizante ale lui Ţurcanu. La acea dată noi n-am bănuit nimic din toate acestea. Habar n-am avut de grozăviile îndurate de Cornel Pop până ce creierul i-a fost şters şi tot ce era nerv sau celulă vie într-însul a fost întors invers. La baie am văzut noi nişte cicatrice adânci din care rezulta ca i-au fost smulşi muşchii de pe spate, iar fesele lui era un fel de cicatrice hidoasă.
Toţi am crezut că a suferit vreun accident în copilărie, s-o fi opărit sau a căzut pe plita încinsă. Nimeni n-a bănuit că aceste plăgi de pe trupul său sunt rezultatul torturilor la care a fost supus în închisoarea Piteşti de către Ţurcanu până când a fost transformat din om în neom, din înger în demon.”
Metodele erau cele experimentate în Uniunea Sovietică de către Macarenco. Era vorba despre uciderea sufletului care consta în torturi neîntrerupte şi atenţia ca victima să nu moară.
Autorul încearcă să explice clar că atîta timp cît martorii oculari trăiesc, numai mărturiile acestora pot constitui istorie, celelalte nu sînt decît documentele contrafăcute ale Securităţii. Octavian Voinea aminteşte mai multe metode de dezumanizare: Aducerea tînărului în stare de îndobitocire prin înfometare îl determina pe acesta să aibă ca unică preocupare mîncarea; disciplinarea tănărului prin pedepse corporale; introducerea de informatori în celulă care trebuiau să distrugă încrederea unuia în celălalt; manipularea diferiţilor oameni; urmărirea atentă a tuturor slăbiciunilor şi depistarea elementelor slabe din fire. Şansele pe care le puteai avea la Piteşti erau: moartea, pierderea minţilor, căderea, salvarea divină. Scopul suprem al spălării creierelor este pierderea încrederii în Dumnezeu, fiindcă nici una dintre valorile umane nu echivalează cu credinţa. Victimele erau puse să facă genoflexiuni, unele cădeau la primele 30, iar alţii ajungeau pînă la 2500: „Nu există în lume atlet, chiar cu cea mai bună condiţie fizică, să poată realiza o astfel de performanţă. lată însă că o realizează un schelet topit de foame şi de suferinţe! Organismul uman, în condiţiile de disperare scăpat de sub controlul raţiunii, a reuşit, la Piteşti, să realizeze inimagimabilul, imposibilul”. Autorul a făcut 1.500 de genoflexiuni după care a căzut în nesimţire. Epuizarea fizică duce la epuizarea psihică atunci victima nu mai are timp să se refacă şi începe să nu mai raţioneze, dispărînd sentimentele afective, emoţiile, în creier se aşează noaptea şi întunericul, iar omul devine un robot fără personalitate. Atunci îl pierde şi pe Dumnezeu, nemaiavînd încredere nici măcar în acesta şi nu-i rămîne decît să declare: „Cât de sublim e regimul comunist care ne-a trimis pe acest profet- pe domnu Ţurcanu - ca să lumineze şi să ne scoată din întuneric l Dacă el nu m-arfi torturat n-aş fi putut scoate putregaiul din mine şi aş fi rămas pentru totdeauna în mocirlă şi întuneric”
Cei care au trecut prin Piteşti şi acum poartă frica în suflet, refuză să vorbească şi chiar să se înscrie în Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici.
Despre Alexandru Bogdanovici şi originile reeducării relatează şi Octavian Voinea. Alexandru Bogdanovici era originar din Basarabia (Soroca). După 23 august 1944 s-a refugiat cu familia. În anul 1948 era student la Facultatea de Drept din Iasi şi şef al grupului studenţesc legionar. A fost arestat în prima serie. Tatăl său i-a propus să iniţieze o acţiune de reconvertire a tinerilor la comunism, aceasta fiind ultima şansă. Era mult mai inteligent decît Ţurcanu, dar a fost distrus de acesta în închisoarea din Piteşti.
Eugen Ţurcanu era, după spusele lui Voinea, originar din împrejurimile Rădăuţiului. L-a cunoscut bine un vecin de-al său legionar, Teodor Mitric. Ideile comuniste i-au fost infiltrate de către un unchi, profesor la Şcoala de Meserii care l-a şi ajutat să intre în Partidul Comunist. Octavian Voinea oferă informaţii detaliate aflate şi de la alţi deţinuţi la care însă nu ne vom opri acum.
Uneori Octavian Voinea lasă doar nişte întrebări la care urmează noi să răspundem: „Cu două săptămâni în urmă am cumpărat din librărie o carte intitulată Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar. Autor - preotul Ştefan Palaghiţă.
Interesant! Toate calomniile împotriva lui Horia Sima sunt înşirate în această carte în ordinea în care Ţurcanu mi le înşirase mie în timpul torturilor în anul 1950. Cartea a fost tipărită la Buenos Aieres - Argentina în anul 1951. Îmi pun întrebarea. De unde a ştiut Ţurcanu conţinutul acestei cărţi cu un an înainte de a fi publicată?”.
Cei care erau reeducaţi primeau săpun ca să-şi facă însemnări pentru „demascare”. Cazurile povestite de autor sunt înfiorătoare. Unii deţinuţi erau bătuţi zilnic şi este de necrezut cum aceştia rezistau: „Totuşi, unul dintre noi, pe nume Dan Dumitrescu, student In ultimul an la Facultatea de medicină din Iaşi, era bătut crâncen în fiecare zi.
Atâtea torturi a îndurat acest om încât a fost adus într-o stare de disperare acută. Eu, privindu-l cu groază, constatam că nu mai era decât o umbră. Un schelet ce se confundă cu semnul "pericol de moarte" din preajma depozitelor de materiale explozive sau locurile cu pericol de electrocutare. Rezista în mod inexplicabil. Mă tot întrebam oare când va cădea organismul acesta atât de epuizat?”
Un alt caz impresionant este al unui tînăr care a rezistat pînă la sfîrşit fără să poată bate pe cineva, chiar dacă era torturat, ceea ce vine oarecum în continuarea a ceea ce spunea Neculai Popa, ca au existat tineri care au rezistat pînă la sfîrşit: „Acel nemernic de Titus Leonida l-a supus fără milă torturilor. Le-a suportat cu o blândeţe îngerească, încât noi ceilalţi asupriţi ne-am fi învoit să suportăm o parte din bătăile ce le primise acest suflet blând - dacă s-ar fi îngăduit aceasta.
L-am văzut plângând. A fost unicul plâns care ne-a înduioşat sufletele noastre împietrite şi greu chinuite.
După lungi torturi şi după ce rezistenţa lui începu să cedeze, a fost pus să bată şi el pe altul ca astfel să facă dovada în faţa mişelului de Titus Leonida că el s-a "reeducat".
N-a putut.. L-am văzut pe acest om cu ciomagul în mână încercând să lovească talpa unui camarad de al său. Când a ajuns cu ciomagul la talpă, l-a scăpat din mână.
L-au torturat cât l-au mai torturat, apoi l-au trecut în stare de izolare ca să asiste la torturarea celorlalţi deţinuţi.”
De necrezut, şi acest lucru este remarcat şi de autor, că tinerii reeducaţi nu îi urau pe cei care i-au distrus fizic şi moral, ci s-au pus în slujba lor, luptînd împotriva propriei persoane. „Culmea satanismului! Să faci spionaj în favoarea propriului tău duşman, căruia îi ascuţi securea cu care urmează să-ţi taie capul”
Concluzii
Timpul nu ne permite să analizăm cărţile şi manuscrisele autorilor: Dumitru Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării); Grigore Dumitrescu, Demascarea (Ed. autorului, Munchen, 1978); Ioan Muntean, Ca o lacrimă de sînge; Traian Poescu, Experimentul Piteşti (Ed. Crater, Bucureşti, 2000); Aurel Vişovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?( Vol. 1, Ed. Napoca Star,1999); Eugen Mărginean, Moara dracilor. Amintiri din închisoarea de la Piteşti (Editura Fronde, 1994); Constantin Merişca, Tragedia Piteşti (Institutul European, 1997); Viorel Gheorghiţă, Sub semnul ororii depline. Reeducare-demascări-procese; Dumitru Bordeianu, Mărturisiri din mlaştina disperării. Toate manuscrisele pot fi găsite în format electronic pe site-ul: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/default.asp.htm. Vom reveni pentru a continua această temă, deosebit de importantă. Toţi autorii enumeraţi mai sus sunt martori ai „fenomenului Piteşti”
Bibliografie:
CESEREANU Ruxandra, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste. Eseu de mentalitate, Ediţia a II – a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2005
COMISIA PENTRU ANALIZA DICTATURII DIN ROMÂNIA, Raport final, Bucureşti, 2006
DELETANT Dennis, Ceauşescu şi securitatea. Constrîngere şi disidenţă în România anilor 1965 – 1969, traducere din engleză de Georgeta Ciocîltea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998
POPA Neculai, Coborîrea în Iad, Editura Vremea, Bucureşti, 1999, disponibil în format electronic pe adresa: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/cobiad/default.asp.htm
VOINEA Octavian, Masacrarea studenţimii române, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1994, disponibil în format electronic pe adresa: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/default.asp.htm
[1] Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste. Eseu de mentalitate, Ediţia a II – a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 221
[2] Dennis Deletant, Ceauşescu şi securitatea. Constrîngere şi disidenţă în România anilor 1965 – 1969, traducere din engleză de Georgeta Ciocîltea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 56
[3] Idem
[4] Ruxandra Cesereanu, Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste. Eseu de mentalitate, ediţia a II – a revăzută şi adăugită, Editura Polirom, Iaşi, 2005, pp. 295-296
[5] Idem, p. 297
[6] disponibil în format electronic pe pagina: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/cobiad/default.asp.htm. Toate citatele legate de acest subiect sunt preluate de pe acest site.
[7] Disponibil în format electronic pe adresa: http://procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/ovoinea/default.asp.htm. Citatele vor fi preluate de aici.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu