A fost odata, ca niciodata, o tara frumoasa, pe numele ei Romania. A fost si nu stim daca mai este, pentru ca de atunci si pana acum, ne chinuim sa facem ca lucrurile sa mearga mai bine.
Eminescu spunea, la randul lui: „Vai de biet roman saracul, / Indarat tot da ca racul, / Nici ii merge, nici se-ndeamna, / Nici ii este toamna toamna, / Nici e vara vara lui / Si-i strain in tara lui”.
De cateva secole, mai precis dupa apunerea epocii triumfale a musatinilor, de la disparitia Marelui Stefan, ramanem o natiune care orbecaie in intunericul zorilor de maine, incapabili sa respectam o regula de baza a matematicii: unu si cu unu fac doi, pentru ca, in majoritatea cazurilor eforturile romanilor, indiferent de loc si pozitie, nu se conjuga si nu se insumeaza.
Am demonstrat o pricepere adusa aproape de perfectiune in a ne contracara actiunile, in a demola tot ceea ce au construit altii, in arata cu degetul greseli imaginare doar de dragul de a ingenunchea un adversar. Fara sa intelegem ca adversarul nu e cel de langa noi, cel de-o simtire si cu traire asemenea. Fara sa intelegem ca, in afara de noi, nimeni nu poate fi considerat apriori prietenul nostru si putini sunt cei din exteriorul nostru care ne vor binele.
E o lupta pentru supravietuire si pentru suprematie. Discursurile frumoase, bataia amicala pe umar, sunt false gesturi de apropiere si de certificare a unei pozitii strategice, preferentiala asupra intereselor natiunii noastre.
Cu siguranta nu am putea rezista fara apropierea de marile puteri ale lumii si de vecinii nostri, pe care nu i-am ales noi, ii avem aici, langa noi, cu obligatia de a reusi sa traim mai bine impreuna.
Dar, in acelasi timp, nici nu putem concepe ca parcursul spre un viitor mai bun poate fi facut in aceasta situatie cand unul este impotriva celuilalt si amandoi sunt impotriva tuturor. De unde atata ura? De unde aceasta polarizare sociala, economica si politica, prin care interesele de grup sunt puse cu emfaza in fata interesului national?
Povestea merge mai departe.
Cu aceleasi tipare, sau clisee, cu aceleasi erori si proaste obiceiuri, cu o ciclicitate din ce in ce mai rapida, blocandu-ne in acest sens orice sansa adevarata de a merge cu adevarat, mai departe, in directia buna.
Am vazut in aceste zile exemple clare, in sensul confirmarii acestei stari de fapt, pur si simplu romanesti. Am vazut cum cei care radicalizau, in urma cu trei ani, discursul politic impotriva numitului partid stat de la acea vreme, au preluat fara nici o remuscare modelul racolarii pe care ei insisi il infierau. De dragul distrugerii inamicului (fundamental gresit din punctul lor de vedere, al celor care refuza sa considere adversarii ca niste fiinte umane capabile de un proiect comun) se trec cu vederea practicile denumite odioase in trecutul recent.
De ce n-am putea oare deveni o natiune mai toleranta, mai reconcilianta? Si de ce nu am porni de aici, din apropierea lui Stefan cel Mare, un simbol al multiculturalismului si al bunei convietuiri intre toti cei care au ales sa traiasca aici?!
Poate pentru ca, deocamdata, nu a sosit clipa, poate pentru ca, din ratiuni electorale, primarul unui municipiu nu intelege sa-si invite singurul europarlamentar la manifestarile dedicate sarbatoririi a 620 de ani de atestare documentara a „cetatii”, dar la care particip cu drag, ca orice alt suceven.
Nu pot sa inchei, fara sa va invit sa cititi ultimele patru versuri ale Doinei lui Eminescu.
