Preistoria - Istoria Romaniei (proiect) part.1

Inceputurile istoriei sunt tenebroase ca înseşi peşterile care i-au oferit omului primul adăpost. O perioadă pe cât de îndelungată — sute de mii de ani — pe atât de dificil de reconstituit revine cercetării preistoriei, care urmăreşte omul încă de la apariţia sa pe pământ. Pentru cea mai adâncă preistorie documentaţia arheologică interferează necesar cu studiul ultimelor naşteri geologice, cu climatologia, paleontologia şi paleobotanica. Primele unelte cioplite în piatră se amestecă printre oasele animalelor din pleistocen ca pentru a dovedi drumul anevoios urmat de o fiinţă oarecare până atunci, ce a reuşit Să se desprindă de animale şi plante, pentru a deveni om. Această sforţare uriaşă şi unică s-a făcut prin gândire, comu-nicare şi sociabilitate, prin conştiinţă economică, etică şi estetică, prin credinţă.
Viaţa comunităţilor preistorice, dură în esenţa ei, — prin lupta pentru supravieţuire, dusă cu mijloace modeste într-un mediu adesea ostil, — pare încremenită în epoci nesfârşite. Totuşi, până la mijlocul mileniului I î.d.Hr. s-au scurs pe teritoriul României nenumărate civilizaţii, căci comunităţile preistorice de aici nu sunt inerte. Mai mult, ele nu sunt nici rupte de regiunile învecinate — mai apropiate ori mai îndepărtate — suferind astfel binefaceri şi neajunsuri deopotrivă. Din toate punctele cardinale, dar mai cu seamă din răsăritul stepelor nord-pontice şi din sudul fertil al Peninsulei Balcanice, al Egeei şi Anatoliei se difuzează în valuri succesive noutăţi şi progrese în viaţa materială şi spirituală, uneori prin împrumuturi pe nesimţite, alteori prin schimbări relativ bruşte. Perioade de stabilitate, cu acumulări lente, au fost — din aceleaşi motive — bulversate de migraţii şi năvăliri: la începuturile neoliticului, la începuturile şi la sfârşitul epocii bronzului, pe parcursul primei vârste a fierului.
Culturi arheologice zonale au apărut şi s-au dezvoltat, uneori cu strălucire, pentru a se transforma apoi în altele, ori s-au stins spre a face loc altora. Această mişcare continuă, care se accelerează pe măsură ce înaintăm în timp, nu s-a petrecut fără a lăsa câteva urme notabile, situate pe culmile civilizaţiei preistorice europene.
Sfârşitul preistoriei pe teritoriul României în prima vârstă a epocii fierului coincide cu apariţia daco-geţilor, entitate etno-culturală de acum bine definită prin suficiente delimitări de lumea sud-tracică sau de alte populaţii.

Comunităţile paleolitice. Revoluţia neolitică. Cea mai lungă şi mai obscură perioadă a preistoriei este reprezentată pe teritoriul României, ca pretutindeni în lume, de paleolitic.
Pe valea Dârjovului, un afluent al Oltului, nu departe de Slatina (jud. Olt), dar şi în văile râurilor Cotmeana, Vedea, Dâmbovnic, pe Oltul transilvan în depresiunea Sibiului, s-au descoperit silexuri cioplite, aparţinând uneia din primele culturi arheologice ale paleoliticului inferior — „cultura de prund". Pentru cele mai vechi unelte de aici s-a propus vârsta de 600 000 ani.
Spre deosebire de paleoliticul inferior, surprins mai ales în regiunile sud-carpatice, paleoliticul mijlociu, reprezentat de diferite grupe muste-riene, e răspândit în toate zonele României. Cele mai cunoscute staţiuni ale comunităţilor de vânători musterieni sunt în peşterile din Carpaţii Meridionali, la Baia de Fier (jud. Gorj), Cioclovina, Nandru şi Oha-ba-Ponor (toate în jud. Hunedoara), Băile Herculane (jud. Caraş-Severin), formând grupul musterian „cuarţitic". în Basarabia musterianul se întâlneşte în peşterile din bazinul Prutului mijlociu (raionul Edineţ), iar în Moldova musterianul e reprezentat mai ales la Mitoc şi la Ripiceni-Izvor (ambele în jud. Botoşani). Aşezarea de la Ripiceni-Izvor are o depunere de 12 m grosime; musterianul superior de aici — una din cele mai importante şi mai bogate staţiuni din această parte a Europei — datează, conform analizelor cu C 14, de prin 45 000-40 000 î.d.Hr.
Pe parcursul paleoliticului superior „regionalizarea" culturilor se accentuează. Aurignacianul mijlociu e întâlnit în multe zone ale României, fiind bine reprezentat la Cremenea — Sita Buzăului (jud. Buzău), în mai multe staţiuni din Oaş şi Maramureş, Moldova (Mitoc, Ceahlău — jud. Neamţ), Muntenia (numai în aşezarea de la Malu Roşu-Giurgiu s-au găsit peste 40 000 de piese litice din aurignacianul tardiv). La sfârşitul paleoliticului, cultura gravettiană apare în Moldova şi Basarabia. Descoperirile aparţinând gravettianului de la Mitoc sunt o adevărată punte de legătură între zonele centrale şi estice ale Europei. Ultima etapă gravettiană se difuzează larg în Transilvania, Oaş, Maramureş şi Banat.
Epipaleoliticul (mezoliticul) înregistrează evoluţia a două mari grupe culturale: pe de o parte culturile locale ale paleoliticului superior, supravieţuitoare ultimei glaciaţiuni (mai ales în Moldova, Muntenia şi Banat); pe de altă parte — culturile alogene (azilian, swiderian, tardenosian) în Carpaţii Orientali, Banat, Porţile de Fier. Mai cunoscute sunt descoperirile de la Lapoş (jud. Prahova), unde atelierele de prelucrare a silexului se întind pe două hectare, apoi cele din masivul Ceahlău, de la Băile Hercu-lane, din grotele şi adăposturile de sub stânci din defileul Porţilor de Fier. Cele mai recente datări cu C 14 au dat epipaleoliticului de la Schela Cladovei (jud. Mehedinţi) vârsta de 8 570 (± 105)-7 700 (±105). Utilajul predominant al epipaleoliticului e reprezentat de microlite (vârfuri de săgeată pentru arc, mici răzuitoare etc).
Economia paleoliticului şi mezoliticului se baza pe vânătoare (bovine mari, cerbi giganţi, mamuţi, cai), pescuit şi cules (flora spontană). în epi-paleolitic se pare că a fost domesticit câinele, iar adaptarea gramineelor aduce cu sine recoltarea, ca formă tranzitorie de la culesul întâmplător spre cultivarea plantelor. Cele mai vechi obiecte de podoabă — coliere din dinţi de animal — apar în paleoliticul superior, iar primii idoli feminini din os ori piatră aparţin epipaleoliticului. O descoperire singulară pentru această parte a Europei o constituie urmele de pictură rupestră (un cal şi o felină?) în. grota de la Cuciulat (jud. Sălaj) situată pe malul drept al Someşului.
Datele antropologice sunt destul de puţin concludente. Pentru muste-rian, descoperirile de la Ohaba-Ponor indică prezenţa lui Homo sapiens neandertalensis, iar pentru paleoliticul superior descoperirile osteologice de la Cioclovina aparţin lui homo sapiens fossilis. Epipaleoliticul este creaţia omului de tip „Cro-Magnon oriental" (mai multe schelete în aşezările din defileul Dunării). La populaţia de la Porţile de Fier se apreciază că speranţa de viaţă la naştere era de 28 ani, cifră destul de ridicată, care reflectă un proces demografic ascendent şi prefigurează modificările economice şi sociale ale neoliticului.
Este greu de stabilit măsura în care neoliticul pe teritoriul României îşi începe dezvoltarea pe un fond mezolitic local. Avansarea dinspre sudul Peninsulei Balcanice şi pătrunderea treptată spre nord şi nord-est a unui neolitic constituit pare să fi anulat tendinţele de neolitizare a mezoliticului. Mai mult, contactele dintre reprezentanţii celor două culturi par să fi fost uneori violente, după cum indică masacrele surprinse în defileul Dunării care au provocat dispariţia subită — acolo — a populaţiilor mezolitice. Venirea unor populaţii neolitice din sud a întrerupt şi tendinţa, constatată la unele comunităţi epipaleolitice de producere a hranei, un atribut al neoliticului aceramic. Pe teritoriul României prezenţa altor trăsături ale neoliticului aceramic este greu de surprins; un nivel neolitic aceramic, databil în mileniul VII î.d.Hr. este confirmat pe Nistru, la Soroca.
Mileniului VI şi primei părţi a mileniului V le corespunde neoliticul timpuriu (neoliticul vechi); neoliticul mijlociu (dezvoltat) ocupă restul mileniului V şi începutul mileniului următor; neoliticului târziu (eneolitic, chalcolitic) îi corespunde cea mai mare parte a mileniului IV şi începutul mileniului III î.d.Hr.
De-a lungul unei evoluţii de peste trei milenii populaţiile neolitice şi eneolitice de pe teritoriul României au făcut progrese remarcabile, cucerind toate atributele „revoluţiei neolitice" (G.V. Childe) în domeniul culturii materiale şi spirituale: producerea hranei, noutăţi majore în meşteşuguri (olăritul, şlefuirea pietrei, prelucrarea textilelor, începuturile metalurgiei aurului şi cuprului), conturarea mai limpede a unor norme de organizare a societăţii, o viaţă spirituală bogată, deplin constituită.
Neoliticul timpuriu e reprezentat mai întâi de cel mai vechi orizont cultural nord-danubian — Gura Baciului-Cârcea (Gura Baciului lângă Cluj-Napoca, Cârcea în jud. Dolj). Populaţia care a vehiculat această cultură e de origine meridională (thessaliană ori macedoneană). Predomină încă microlitele de obsidian, uneltele de piatră şlefuită fiind puţine. Ceramica e monocromă ori pictată cu alb pe fond roşu, asemănătoare cu cea de tip Protosesklo din Thessalia. Nivelurile superioare de la Gura Baciului ori Cârcea aparţin deja culturii Starcevo-Criş, o veche cultură neolitică, larg răspândită pe teritoriul României (absentă doar în Dobrogea şi în sud-estul Munteniei).
Odată cu finalul culturii Starcevo-Criş marea unitate culturală şi teritorială se dezmembrează. Alte populaţii venite din sudul Peninsulei Balcanice ori din Anatolia crează cultura Vinca-Turdaş. Aceasta e răspândită în zonele centrale şi sudice ale Transilvaniei, în Banat şi Oltenia vestică. In aşezări apar rare obiecte de cupru; în schimb, sunt numeroase figurinele antropomorfe. într-o groapă de cult de la Tărtăria (jud. Alba) s-au găsit idoli cicladici din alabastru, dar şi trei tablete de lut acoperite cu semne incizate (scriere?), cu analogii în Mesopotamia.
Neoliticului mijlociu îi aparţin, de asemenea, culturile Dudeşti (în sudul României), cultura ceramicii liniare „cu note muzicale" (Moldova, estul şi centrul Transilvaniei şi la sud de Carpaţi), cultura Tisa (în vestul şi nord-vestul României), cultura Hamangia (în Dobrogea). Acesteia din urmă îi sunt specifice statuetele antropomorfe din lut ars, unele adevărate celebrităţi de nivel european. în bazinul Someşului şi în Câmpia Transilvaniei s-a format în neoliticul mijlociu complexul cultural cu ceramică pictată Cheile Turzii-Lumea Nouă, căruia i se adaugă grupul cultural Iclod pentru neoliticul târziu. La Iclod (jud. Cluj) s-a descoperit o aşezare fortificată cu şanţ, valuri de pământ şi palisade şi o necropolă neolitică de înhumaţie, cu bogat inventar funerar.
Din cultura Dudeşti s-a dezvoltat (în Oltenia şi vestul Munteniei) cultura Vădastra, iar sub influenţa culturii ceramicii liniare s-a născut (în Muntenia) cultura Boian. Aceasta a pătruns şi în Transilvania, sudul Moldovei şi în Basarabia. Trecerea de la cultura Boian la cultura Gumel-niţa s-a făcut aproape pe nesimţite, încât unii cercetători preferă să vorbească de complexul cultural Boian-Gumelniţa, specific zonei estice a Dunării de Jos; prin componenta „gumelniţiană" se intră în perioada eneo-litică. Cultura Precucuteni aparţine neoliticului mijlociu, dar, şi în acest caz, complexul cultural Precucuteni-Cucuteni reprezintă o continuitate perfectă până la sfârşitul eneoliticului. Cultura Precucuteni s-a născut în Moldova, prin contactul triburilor Boian cu cele purtătoare de ceramică liniară „cu note muzicale".
Eneoliticul este caracterizat printr-o evoluţie mai dinamică, prin progresele metalurgiei cuprului şi prin splendoarea ceramicii pictate.
Culturii Gumelniţa îi sunt specifice aşezările de tip teii şi ceramica neagră cu decor incizat ori în relief. Cultura Ariuşd-Cucuteni (cele două aşezări eponime în jud. Covasna, respectiv Iaşi) este una din cele mai strălucite culturi eneolitice din Europa, cu răspândire în Moldova, Muntenia nord-estică, Transilvania sud-estică, Basarabia (şi Ucraina, la vest de Nipru, unde se numeşte cultura Tripolie). Cu totul remarcabile sunt vasele pictate bi- sau tricrom şi plastica de lut antropomorfă şi zoomorfă. în centrul şi sudul Transilvaniei s-a dezvoltat cultura Petreşti, de asemenea remarcabilă prin calitatea ceramicii pictate. în Oltenia, urmând culturilor Vinca-Turdaş şi Vădastra (poate şi culturii Gumelniţa) a apărut cultura Sălcuţa. Unor zone din aria intracarpatică le sunt specifice pentru finalul neoliticului culturile Tiszapolgâr şi Bodrogkeresztur (cu aşezări eponime în Ungaria). Frecventa întrebuinţare a cuprului pentru podoabe, dar şi pentru confecţionarea de topoare masive, şi apariţia idolilor din aur „en violon" sunt repere semnificative pentru aceste culturi şi pentru eneolitic în general. Finalul eneoliticului în regiunea Dunării de Jos e reprezentat de cultura Cernavodă I.
Cele două mari arii din care au pornit periodic migraţii de populaţii, ori doar impulsuri culturale neolitice, spre teritoriul României sunt Sudul (inclusiv Asia Anterioară) şi Vestul (regiunile central-europene, de unde vin comunităţi cu ceramică liniară).
Un asemenea impuls vine din sud-estul Mediteranei şi Anatolia, dând naştere metalurgiei locale a cuprului şi aurului. Problemele tehnice ale reducerii minereului şi ale turnării nu erau mai dificile decât cele ale arderii ceramicii în cuptoare perfecţionate, ce realizau temperaturi de 1 000°C. Evident, atât metalurgia, cât şi confecţionarea vaselor neolitice, pictarea şi arderea lor, sunt ocupaţii specializate care reveneau bărbaţilor. îndemânare cerea şi prelucrarea silexului, a pietrei, osului şi cornului. în aria culturii Sălcuţa sunt ateliere specializate în vârfuri de săgeţi din silex.
Cultura primitivă a plantelor cerealiere şi creşterea animalelor domestice constituie resursele principale de hrană, pe lângă vânătoare şi pescuit, în eneolitic se accentuează creşterea ovi-caprinelor şi se domesticeşte calul, dar tracţiunea animală a apărut probabil numai în epoca bronzului.
Progresul în privinţa habitatului este spectacular: de la peşteră la aşezări cu semibordeie şi chiar cu zeci de locuinţe de suprafaţă, adevărate sate. La Parţa (jud. Timiş) casele erau rectangulare, din bârne şi lipitură de lut, unele mari de 80 m2; în centrul aşezării era o „piaţă" cu un sanctuar. în aria culturii Cucuteni locuinţele au podea din trunchiuri de lemn lutuite. în tell-ul de la Hăbăşeşti (jud. Iaşi) erau peste 40 de case de lemn, a căror amplasare exclude întâmplarea. Două locuinţe mari centrale, cu un spaţiu liber alături (loc de adunare a comunităţii?) îndeplineau un rol social în cadrul gintei respective. La sfârşitul neoliticului mijlociu fortificarea aşezărilor devine o practică frecventă.
Comunităţile neolitice sunt constituite în clanuri matriliniare. Apărute probabil deja la sfârşitul paleoliticului ca formă de organizare superioară cetei primitive, aceste clanuri oferă cadrul de structurare a conştiinţei de sine a indivizilor, ceea ce presupune ideea descendenţei (matriliniare), cea de rudenie, observarea unor interdicţii şi tabu-uri, existenţa unor totemuri proprii grupului respectiv. Se consideră că patriliniaritatea (ca unul din elementele esenţiale ale patriarhatului) va apărea în eneolitic, dar o coexistenţă a celor două tipuri de stabilire a descendenţei este foarte posibilă chiar dintr-o etapă anterioară. Că în general neoliticul suprapune epoca de vârf a matriarhatului pare a fi indicat de cultul aproape exclusiv al unei divinităţi feminine.
Toate populaţiile creatoare ale neo- şi eneoliticului pe teritoriul României au practicat înhumaţia (cu începuturile în paleoliticul superior, ori chiar în cel mijlociu), prin depunerea cadavrului fie în poziţie ghemuită, fie întinsă. Există necropole cu peste 400 de morminte. Descoperirea sub locuinţe a unor morminte de copii, ori a unor cranii izolate, pictate sau nu cu ocru roşu, ilustrează ritualuri diversificate de înmormântare, constituite pe tradiţii paleolitice occidentale ori sub influenţe din Orientul Apropiat.
Spiritualitatea neolitică îmbină organic domeniul artei cu acela al credinţelor magico-religioase.
Tuturor culturilor neolitice (dar mai cu seamă culturilor Vinca-Turdaş, Hamangia, Precucuteni, Cucuteni şi Gumelniţa) le sunt proprii numeroasele statuete şi vase antropomorfe şi zoomorfe. Majoritatea reprezintă femei, uneori însărcinate, adesea cu steatopigie, elemente ce dovedesc apartenenţa acestor piese la cultul fertilităţii şi fecundităţii. Tipurile sunt — în trăsăturile lor generale — aceleaşi ca în Asia Mică, imagini ale Marei Zeiţe-Mame. Cele mai multe sunt din lut ars, mai rar sunt sculptate în os, piatră, marmură sau din aur. Printre statuetele zoomorfe, frecvenţa cornutelor simbolizează cultul forţei virile, subsidiar celui al fecundităţii; în aceeaşi ordine de idei, statuetele masculine reprezintă acolitul masculin al Marei Mame. Uneori Marea Zeiţă şi acolitul masculin apar împreună, în statuetele bicefale ale culturii Vinca-Turdaş. Sceptrele de piatră eneolitice în formă de cap de cal sunt de pus pe seama penetraţiei triburilor din stepele nord-pontice.
Multe statuete ori vase antropomorfe sunt veritabile opere de artă, aşezate definitiv printre creaţiile cele mai reprezentative ale preistoriei europene: „Gânditorul" şi perechea sa feminină — două statuete descoperite în cimitirul de la Cernavodă (jud. Constanţa) — aparţinând culturii Hamangia, ori vasul antropomorf de cult descoperit la Vidra (jud. Giurgiu), aparţinând culturii Gumelniţa, cunoscut sub numele de „Zeiţa de la Vidra". Constatarea e valabilă şi pentru o parte a ceramicii uzuale, rafinat decorată cu incizii şi încrustaţie cu substanţă albă (cultura Vădastra), ori pentru vasele cucuteniene pictate bicrom şi tricrom, cu a lor armonie a culorilor şi echilibru în dezvoltarea motivelor întru totul remarcabile.
în mai multe aşezări s-au descoperit adevărate sanctuare, aparţinând „satului" respectiv, ori poate unei comunităţi mai largi care utiliza în comun un „centru" de cult. La Căscioarele (jud. Ilfov) sanctuarul era patrulater, cu pereţii acoperiţi cu motive spiralice şi geometrice pictate bicrom. în interior, două coloane de lut pictate străjuiau o înmormântare rituală. La Parţa s-au descoperit două sanctuare, cu un monumental altar de lut ars şi o dublă statuie — Zeiţa Mamă şi acolitul masculin; jertfele aduse constau din cereale şi animale mari. în afara sanctuarelor s-au găsit şi gropi rituale în care se depuneau vase şi resturi de cadavre incomplete, sugerând eventualitatea unor sacrificii umane. Interesante sunt altarele portative din lut ars, care pot fi măsuţe — ca la Pianul de Jos (jud. Alba), ori „machete de sanctuare", reprezentând construcţii cu coloane şi figuri de divinităţi — ca la Căscioarele sau la Truşeşti (jud. Botoşani).
Sorgintea — directă ori indirectă — a primelor culturi neolitice şi chiar a unor culturi ale neoliticului mijlociu în zona est-mediteraneană şi a Asiei Mici implică originea meridională a populaţiilor respective, deci caracterul lor pre-indoeuropean. De altfel, studiile antropologice indică existenţa, de la începuturile neoliticului, a unui puternic fond meditera-noid, derivat din evoluţia şi gracilizarea populaţiilor cro-magnoide ale paleoliticului superior.
Cum s-a sfârşit civilizaţia neolitică rămâne o întrebare la care nu se poate răspunde prea uşor. Penetraţia unor elemente răsăritene, triburi nomade ori seminomade, dinspre stepele nord-pontice, a produs tulburări printre populaţiile agricole sedentare, antrenând alte migraţii şi, drept consecinţă, amestecul de populaţii între comunităţile străvechi şi noii veniţi. Oricum, imaginea unei invazii-şoc a neamurilor indoeuropene şi a unui sfârşit brusc al culturilor neolitice este, în lumina ultimelor cercetări şi interpretări, mai puţin evidentă. Fenomenul a fost complex, oglindind modificări climatice şi demografice, mărirea ponderii creşterii vitelor în detrimentul agriculturii, creşterea mobilităţii triburilor.