marți, 18 decembrie 2007

PORTRETE DE DASCĂLI MARAMUREŞENI



Autorului care va scrie istoria învăţământului din Maramureş îi propune să nu uite numele unui dascăl de excepţie: Dumitru Grad.

S-a născut în 20 septembrie 1913, localitatea Săcel de pe Valea Izei. A fost al 6-lea dintre cei 12 copii ai familiei Vasile şi Maria Grad, ţărani cu stare materială mijlocie. Amândoi părinţii erau ştiutori de carte. Tatăl citea nu numai Gromovnicul, calendar pe o sută de ani, ci şi gazetele ce apăreau la Blaj.

Dumitru se prezintă la şcoala din sat în toamna anului 1921. Învăţători nu erau. Locul lor era suplinit de un singur om: Protopopul Ion Tarţia.

Proaspătul elev avea în trăistuţă un abecedar vechi, o tăbliţă şi condei de piatră, o cârpă de şters şi merinde: prune şi pere uscate, pâine de mălai şi sâmburi de harbuz.

Spre surprinderea protopopului, micul şcolar a citit cursiv din abecedar şi dintr-un manual de clasa a III-a.

Mulţumit, respectabilul cleric l-a aşezat în bancă între elevii de clasa a II-a.

După puţină vreme, protopopul Ioan Tarţia a părăsit şcoala fiind ales senator.

La catedră s-a instalat cantorul.

În anul ce a urmat, au apărut învăţători tineri. Erau elevi din ultimul an, de la Şcolile Normale, trimişi de Ministerul Învăţământului în provinciile alpine.

Fiind elev silitor cu rezultate bune la învăţătură, în anul 1925, Dumitru Grad e trimis la Şcoala Normală „Regele Ferdinand” din Sighet. Era îmbrăcat ţărăneşte, iar pe cap avea o pălărie de păr, care aparţinea tatălui său.

Reuşind la examenul de admitere, s-a aşternut pe muncă. Avea multe lacune, dar, an de an, le-a eliminat. Începând cu clasa a IV-a, s-a plasat în fruntea colegilor, loc pe care l-a păstrat detaşat, până la sfârşitul anilor de studiu.

La examenul de diplomă a obţinut media 9,88, în vreme ce colegii săi, elevi buni, nu s-au ridicat până la 9. Faptul acesta o fost revelat elogios de presa locală. Toţi profesorii l-au notat cu 10, afară de Aurel Micu, maistru de lucru manual, slab pe plan profesional, dar bătăuş fără pereche; toţi elevii îi cunoşteau cârja.

După bucuria reuşitei la examen, a urmat supărarea aşteptării. În învăţământ nu erau posturi libere. Numărul absolvenţilor şomeri depăşea 6.000. Ce putea să facă premiantul Dumitru Grad ?

S-a întors la Săcel, la părinţi. Nu era singur. Tot şomeră era şi sora sa, absolventă de Şcoală Normală.

Profesorul Vasile Pop, directorul Şcolii Normale din Sighet, aflând situaţia fostului elev, l-a angajat bibliotecar.

În toamna acelui an -1933- acest eminent pedagog şi umanist, a înfiinţat, pe lângă Şcoala de Aplicaţie, clasa a V-a. Dumitru Grad a fost angajat să conducă noua clasă, primind un salariu de 1.500de lei, de la Comitetul Şcolar.

A urmat stagiul militar, la Şcoala de Ofiţeri de rezervă din Ploieşti. După un an, reuşind la examenul de absolvire s-a întors acasă şi a fost numit învăţător la şcoala din Vişeu de Jos.

Cu ce zestre s-a prezentat la post?

Pe plan material: un geamantan vechi, de nuiele confecţionat de el în orele de lucru manual de la Şcoala Normală.
Pe plan intelectual: o inteligenţă sclipitoare, gândire logică, imaginaţie bogată, memorie fidelă şi cuprinzătoare putere de analiză şi sinteză, de asociere şi disociere, voinţă neclintită, pregătire profesională excepţională şi cu un entuziasm viguros, tineresc.


Una din primele sale preocupări a fost problema cunoaşterii elevilor. În acest scop lucrările francezilor Binet-Simion şi setul de teste colective elaborate de psihologii de la Universitatea din Cluj, sub conducerea profesorului Fl. Ştefănescu-Goangă i-a fost de un mare folos.

În clasă a predat, cu entuziasm nesecat, lecţii intuitive interesante, clare şi convingătoare, ţinând seamă întotdeauna de capacitatea de înţelegere a elevilor.

Principiile de învăţământ le-a aplicat în mod creator, utilizând constant propria sa experienţă didactică şi metodică.

N-a fost instructor, în sensul cazon al cuvântului, ci misionar, adică un dascăl care ştie să facă precis joncţiunea dintre instrucţie şi educaţie. Elevii l-au iubit fără rezerve.

Dumitru Grad a fost un inventator complet. S-a priceput şi a manifestat interes pentru toate materiile de învăţământ, lucru foarte rar întâlnit.

Nici în activităţile extraşcolare n-a căutat un loc călduţ. S-a plasat unde a fost cel mai greu.

A condus, de asemenea, şi centrul de instrucţie premilitară, obţinând rezultate deosebite.

A urmat avalanşa ordinelor de chemare în armată.

In 1939, activitatea a fost întreruptă .Au rămas fără animator: corul, pepiniera, biblioteca, elevii, premilitarii, etc. Paranoicul Hitler a dat foc Europei. Nouă ni s-a răpit Basarabia şi Bucovina de Nord, apoi o parte însemnată din Ardeal.

In anul 1940, Dumitru Grad a trecut Gutâiul, înşiruindu-se în rândurile refugiaţilor de la căminele lor.

A fost bine primit în comuna Dud din judeţul Arad. După câteva luni, a primit ordin de chemare la Batalionul 9 Vânători de Munte.

Din garnizoana Vulcan, această unitate a fost dislocată în Moldova, unde a prins-o războiul antisovietic.

Botezul focului s-a produs la Noua Suliţă. Prutul a fost trecut prin vad, iar Nistrul pe pod de pontoane.

În luptele grele de la Capuştiani şi Vierhofca sublocotenentul Dumitru Grad a dat dovadă de pricepere, spirit de sacrificiu şi eroism. Pentru faptele sale de arme, a fost decorat cu Ordinul "Coroana României" cu spadă şi panglică de virtute militară, în gradul de cavaler.

In luptele înverşunate de la Malaja Belozerka din 26 septembrie 1941 a fost grav rănit la cap. L-a salvat de la moarte singură casca. A urmat spitalizarea, convalescenţa şi desconcentrarea.

La noul post din satul Burda, comuna Budureasa judeţul Bihor, abia a intrat în a doua săptămână când primeşte un nou ordin de chemare. Locotenentul în rezervă Dumitru Grad a primit sarcina de instructor în zona Cernăuţi. S-a ocupat de instruirea tinerilor din zona Cernăuţi, având în vedere că tinerii din Basarabia şi Bucovina de Nord rămăseseră neinstruiţi. După parcurgerea unei ierni grele, 1942 / 1943, s-a reîntors în garnizoana Vulcan.

Noile contigente de recruţi încorporaţi erau lipsiţi de echipament decent. Erau încălţaţi cu opinci din piele de porc. După bătălia de Stalingrad, trupele sovietice au continuat înaintarea spre vest. În primăvara anului 1944 primele lor elemente ajung pe teritoriul României.

Locotenentul Dumitru Grad, acum comandant de companie, ajunge din nou pe front. Locotenent-colonelul Constantin Constantin, comandantul unităţii, este făcut prizonier. Batalionul s-a retras spre sud, fiind îndrumat spre garnizoana de pace, la Vulcan.

Abia ajuns la Vulcan, locotenentului Dumitru Grad i se încredinţează comanda companiei a doua din Batalionul 9 reorganizat şi în zilele următoare se va afla în lupte pe Valea Arieşului, în Apuseni. După lupte înverşunate, inamicul este respins şi-apoi pus pe fugă de la Lunca Arieşului, Vidolm, Făgetul Ierii, Băişoara, Dealul Sasului şi Kisster. In noaptea de 10-11 octombrie, compania a 2-a are misiunea sa înspre Gilău. Prin lupte la grenadă, la baionetă şi corp la corp, inamicul este azvârlit la nord de Someş, după ce unul dintre comandanţi este făcut prizonier. În cursul dimineţii, Someşul este asaltat prin vad. Podul este aruncat în aer. Cad morţi şi răniţi din ambele tabere. Inamicul îşi abandonează morţii şi răniţii. Compania a 2-a face numeroşi prizonieri în timp ce mulţi încearcă să se salveze cu fuga spre Aghireş. In câteva zile, Vânătorii de Munte din divizia a 2-a ajung pe teritoriul Ungariei, alături de cei ce au luptat la Beiuş, Oradea şi Debreţin. În luptele duse la nord de Hajduhadhaz pentru zdrobirea rezistenţei inamice, locotenentul Dumitru Grad este rănit grav la piciorul drept, braţul şi antebraţul stâng şi la faţă. Va putea fi evacuat după mai bine de patru luni. Tratat la spitalul din Sibiu, se întoarce la unitate în luna martie.

Pentru faptele de arme săvârşite în luptele din Transilvania şi Ungaria a fost citat prin ordin de zi pe U.M. şi decorat cu „ Ordinul Steaua României cu spade şi panglică de virtute militară şi Frunze de Stejar”.

La 10 mai, este avansat căpitan în rezervă, iar la 16 mai este lăsat la vatră. În prezent, veteranul de război Dumitru Grad are grad de maior în rezervă. A fost cel mai bine apreciat dintre toţi ofiţerii de rezervă din Batalionul 9 Vânători de Munte. Afirm acest lucru deoarece sunt în plină cunoştinţă ce cauză, făcând parte şi eu din acestă unitate.

În această lună mai, când florile răspândesc în aer un miros splendid, Dumitru Grad ajunge în satul său. Tot atunci se reîntoarce din refugiu şi sora lui. Fratele Gheorghe a căzut eroic la Oarba de Mureş. Alt frate – cel mai mare, Toader – rămas acasă, a fost ridicat de la coasă şi împuşcat în locul numit Dosul Tăului la Vişeu de Sus împreună cu alţi 10 români, pe motiv că ar fi avut relaţii cu partizanii. După acesta, au rămas 6 copii orfani. Tatǎl lui Dumitru Grad, cunoscut sub numele de Vasile a lui Toderaş din Săcel, în vârstă de 67 ani a fost ridicat de hortyşti şi închis împreună cu mulţi alţi români în lagărul de Slatina, pentru că “avea copii în România”.

Statornicit în satul natal Dumitru Grad a reînceput munca didactică şi culturală. Lucru important, entuziasmul său era nealterat.

Fiind directorul şcolii, a avut de rezolvat numeroase probleme. Cea mai dificilă a fost lipsa de cadre didactice. A recurs la suplinitori, mai ales fete, absolvente de gimnaziu şi şcoli profesionale.

El a luat clasa I, fiind cea mai numeroasă şi cea mai dificilă. Cu această, clasă a experimentat noua metodă globală Doctor Florica Bagdasar. Ştiind să valorifice părţile bune ale acestei metode a reuşit să obţină rezultate remarcabile.

În ţară, experimentul a dat greş. S-au găsit puţini dascăli de talia Grad, şi s-a abandonat.

O luptă dârză a purtat cu sărăcia părinţilor elevilor. De asemenea, alfabetizarea a constituit o problemă care nu suferea amânare. În preajma încheierii anului şcolar 1949-1950, Dumitru Grad a primit ordinul să ia în primire postul de inspector al plasei Iza, cu sediu în Dragomireşti. După câteva luni, a fost transferat la Vişeu de Sus, odată cu reforma administrativă. Atunci, situaţia era şi mai grea. Peste 3500 de copii erau neşcolarizaţi. Numeroase cătune de pe văile din: Borşa, Poienile de sub Munte şi Crasna nu aveau nici localuri, nici învăţători.

Se cereau măsuri urgente. S-au înfiinţat internate, s-au închiriat localuri de şcoală şi s-au numit învăţători suplinitori. Unde erau localuri ruinate sau devastate, au fost reparate şi amenajate. Suplinitorii nu aveau stabilitate şi din cauza salarizării.

Îmbolnăvindu-se, Dumitru Grad a trecut la Şcoala Numărul 1. Puţină vreme a avut o brumă de linişte.

În 1952 s-a înfiinţat Liceul din Vişeu de Sus. Dar cine să îl organizeze, cine să îl pună în stare de funcţionare? Dumitru Grad… Era greu. Din 30 de cadre didactice numai una era cu studii superioare.

Activitatea grea de pionierat, s-a dovedit epuizantă. Dumitru Grad s-a pomenit din nou în concediu medical. A ajuns la Cluj la Clinica de Ftiziologie. După tratament, a fost silit să se pensioneze de boală. A fǎcut acest lucru, dar a continuat activitatea în calitate de contabil al liceului. Tenace cum îl ştim, a rezolvat o sumedenie de probleme, mai ales de ordin gospodăresc şi administrativ.

Renunţând la pensia de gradul III, a fost numit director al Casei de cultură, pe data de 1 iulie 1959. Sub îndrumarea sa, activitatea tuturor formaţiunilor cultural-artistice s-a intensificat şi s-a extins pe o arie mai mare. Succint amintim: teatru, brigada ştiinţifică, corul, conferinţele, ansamblul folcloric etc. Se cuvine să notăm un lucru demn de lăudă: corul a obţinut diverse premii în concursuri pe ţară, iar ansamblul folcloric a fost distins cu premiul I pe ţară.

Dumitru Grad a condus casa de cultură timp de 8 ani. În tot acest timp s-a plasat între fruntaşii din judeţ.

În 1967, a luat fiinţă la Vişeu de Sus, Şcoala Ajutătoare pentru copii cu deficienţe senzoriale, fizice şi intelectuale. Dar cine să organizeze şi să conducă această unitate de învăţământ? Care ar fi omul cel mai potrivit? Dumitru Grad, priceput la toate.

A muncit şi aici enorm, dar a reuşit să pună şcoala în stare de funcţionare. Copiii cu deficienţe au găsit adăpost, hrană, lumină, jucării, căldură sufletească…

Conştient că în şcoala care pregăteşte copii cu diverse deficienţe în vederea integrării sociale, vor fi necesare mijloace şi metode diferite din cele din învăţământul de masă, Dumitru Grad a socotit necesară vizitarea în prealabil a şcolilor de profil din judeţ, însuşirea experienţei colegilor din aceste şcoli, participarea la cursuri de iniţiere sau perfecţionare pe plan central şi studierea unor lucrări moderne de specialitate.

Prezenţa unor copii cu deficienţe senzoriale, între care hipoacuzici, pe fondul cărora apar deficienţe de vorbire a creat necesitatea cabinetului logopedic. Existenţa unor deficienţe fizice sau motorii ca: cifoză, scolioză, lordoză, pareze, picior plat etc., a creat necesitatea sălii pentru gimnastică medicală şi corectarea acestor deficienţe. Deficienţele intelectuale, dar mai cu seamă tulburările de comportament, au dat mai multă bătaie de cap.

Cu eforturi susţinute de către întregul colectiv s-a reuşit crearea unor condiţii de viaţă decentă, elevii găsind mai ales căldura umană cu care erau înconjuraţi.

Despre contribuţia acestei şcoli la integrarea socială a copiilor cu deficienţe, cât şi la reducerea delincvenţei juvenile, nu trebuie să mai insist. După mai bine de 40 de ani de muncă închinată instruirii şi educării tinerelor generaţii, învăţătorul Dumitru Grad, îndeplinind condiţiile de vechime integrală şi limită de vârstă se pensionează la cerere la 1 mai 1974.

Afirmând că Dumitru Grad a fost un dascăl de vocaţie, nu greşesc, dar adevărul e mult mai cuprinzător. El ar fi putut fi tot atât de strălucit inginer, medic, avocat, economist, cercetător ştiinţific, aviator etc.

În istoria învăţământului maramureşean, rămâne un model de dăruire profesională şi patriotică.

Învăţător ION BERINDE

Am găsit aceste note ale fostului prieten al tatălui meu între dosarele pe care le-am luat din casa părinteasca, după ce ambii mei părinţi au trecut în veşnicie. Notele au fost scrise în 1992, după ce tatăl meu şi-a scris memoriile. Am aprobarea tatei să utilizez toate informaţiile pe care mi le-a lăsat, cum cred de cuviinţă.

0 comentarii: