vineri, 25 ianuarie 2008

Puterea rugăciunii la mănăstirile din nordul Moldovei


În cadrul pelerinajului la mănăstirile din nordul Moldovei, ni s-a organizat şi o excursie la mănăstirile din judeţul Suceava. Ghid în această călătorie, ce a durat o zi, ne-a fost ieromonahul Teofan.Un prim punct pe traseu a fost Mănăstirea Bogdana din Rădăuţi, ctitorită de Bogdan Vodă (1359-1365). Incinta bisericii e una dintre cele mai vechi necropole care există în spaţiul românesc. Pe lângă domnitorii Bogdan I, aici mai sunt îngropaţi Laţcu I, Ştefan I, care i-a bătut pe unguri la Gindău în 1395, dar şi principese moldovene - Cneajna Anastasia, fiica lui Laţcu, Stana, mama lui Ştefăniţă Vodă (1517-1527). De asemenea, necropola cuprinde şi mormintele mai multor personalităţi religioase, printre care Sf. Leontie de la Rădăuţi, care a fost Episcop în secolul al XVI-lea. La un moment dat, mănăstirea a fost desfiinţată, dar după 1918 şi-a reluat activitatea, astfel că astăzi în incinta Bisericii Bogdana funcţionează o mănăstire de măicuţe.More… Drumul l-am continuat vizitând Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava, al cărei Biserică poartă hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Moaştele Sfântului Ioan cel Nou, ucis la Cetatea Albă (în 1332), au fost aduse de domnitorul Alexandru cel Bun la Mirăuţi (lângă Suceava), în anul 1402, fiind mutate în veacul al XVI-lea la locul actual. De-a lungul Evului Mediu, acest Sfânt a fost protectorul Moldovei. În incinta mănăstirii ne-am întâlnit cu ÎPS Pimen, care ne-a vorbit despre puterea rugăciunii şi despre importanţa lui Mihai Eminescu în cultura religioasă română. ,,Eminescu a fost credincios. Scrie undeva: ,,să mergem la mormintele voievozilor noştri, aşa cum mergem la împărtăşanie”. Despre mănăstire ne-a spus următoarele: ,,Aici ard lumânări curate din ceară, ceea ce ajută la conservarea picturii. În vechime veneau la moaşte şi din Polonia, pentru că au stat o vreme şi acolo (1686-1783 - n.n.). Hramul bisericii e Sf. Gheorghe, dar oamenii vin de Sf. Ioan. După tradiţie, în 24 iunie au sosit moaştele lui Ioan cel Nou. Tot într-o zi de 24 iunie au fost opriţi de ploaie tătarii” (în anul 1622 - n.n.).

Următoarea ţintă a vizitei a fost Mănăstirea Dragomirna (a cărei denumire ar însemna din slavonă ,,iubitor de pace, iubitor de linişte”), aflată oarecum departe de drumurile cu circulaţie rutieră intensă, fiind situată într-un loc liniştit. A fost ctitorită de Anastasie Crâmca (începută pe la 1609), fiind una din puţinele lăcaşuri sfinte ce nu a fost ctitorită de domnitori şi care îmbină stilul bizantin cu barocul polonez. Înălţimea bisericii al cărei hram e ,,Pogorârea Sfântului Duh” e impresionantă - 42 de metri. Printre cei care au ajutat la construcţia Bisericii a fost şi familia boierului Stroici, a cărui rugăminte a fost să nu fie pomenit în pisanie, dorinţă ce a fost respectată de Anastasie Crâmca. Mai târziu biserica a fost înconjurată de ziduri impresionante - stil fortăreaţă - de către domnitorul Miron Barnovschi. Moaştele pe care le are biserica sunt cele ale lui Iacob Persul, care a fost martirizat la 27 noiembrie 421.

Măicuţele de la această mănăstire au fost extrem de primitoare şi ne-au servit şi masa. Abia atunci ne-am dat seama că era aproape ora 3 şi că nu reuşeam la celelalte mănăstiri pe timp de ziuă. Cu puţin timp înainte de a se fi întunecat am ajuns la Mănăstirea Voroneţ, aflată la poalele munţilor, fiind vestită pentru culoarea albastru cunoscută ca albastru de Voroneţ. O mănăstire care a fost construită pe timpul lui Ştefan cel Mare, în anul 1488, în trei luni şi trei săptămâni, pictată în interior în 1496 şi în exterior pe vremea lui Petru Rareş (1527-1538, 1541-1546), de un elev al lui Daniil Sihastrul. Biserica este reprezentativă pentru stilul moldovenesc şi are cea mai mare pictură exterioară bisericească ce reprezintă Judecata de Apoi, din lumea ortodoxă! Pe de altă parte, soarta mănăstirii a fost destul de tragică - închisă de austrieci, redeschiderea ei a avut loc abia la începutul anilor 1990, după ce a funcţionat ca muzeu.

Deja se înnopta de-a binelea atunci când am ajuns la Mănăstirea Moldoviţa, ridicată în anul 1532 şi pictată în 1537. Aceasta a fost a doua ctitorie a lui Petru Rareş şi a cărei culoare specifică este galbenul, culoare ce apare dominant în vestimentaţia familiei ctitorului, reprezentată în naos. Hramul bisericii e Bunavestirea şi are printre elementele unice: pridvorul deschis, forma de navă şi scaunele de lemn, care datează din timpul voievodului ctitor, abia acum fiind atacate de carii!

Fiind a doua ctitorie a lui Petru Rareş, nu are morminte cu reprezentanţi ai familiei domnitoare, aceştia aflându-se la Mănăstirea Probota.

Ultima mănăstire vizitată a fost Suceviţa, care e şi mai târzie decât Voroneţ şi Suceviţa. Deşi era trecut de 7 seara, mănăstirea era deschisă, oficiindu-se vecernia la care participau şi oameni de la faţa locului. Fiind situată adânc în munţi, această mănăstire a suferit cel mai puţin de-a lungul timpului. Culoarea ei predominantă e un verde specific, ea încheind şirul bisericilor cu pictură exterioară. A fost ctitorită de domnitorul Ieremia Movilă, care este reprezentat în interior după toate exigenţele ceremonialului bizantin. După cum ne-a mărturisit măicuţa care ne-a însoţit, ,,Ieremia Movilă (domn 1595-1606 - n.n.) a fost foarte credincios. În cronici scrie despre felul cum participa la slujbe, iar toate obiectele de cult le-au dat bisericii din toată inima. Aici de 400 de ani zilnic se face Liturghie” (mănăstirea a fost dintre puţinele care nu au fost închise de austrieci - n.n.). Printre elementele ce ar putea servi motiv pentru o nuvelă atât de tragică, cât şi romantică, e o capsulă cu o şuviţă de păr care se află în muzeul mănăstirii. Soţia lui Ieremia Movilă (decedat în 1606), Doamna Elisabeta Movilă, aflând în anul 1615 că va fi luată de tot la turci, a trimis mănăstirii capsula cu această şuviţă, ca măcar ceva din ce îi aparţinuse să ajungă la mănăstirea în care ar fi trebuit să fie îngropată alături de soţul ei.

Despre rugăciunea inimii În timpul aflării la Putna, în una dintre seri, ieromonahul Marcu ne-a ţinut o conferinţă despre rugăciune. În principal s-a referit la unul din vârfurile pe care le-a avut ortodoxia românească în secolul al XX-lea, şi anume - ,,Mişcarea de rugăciune din anii 1946-1952, ai cărei membri susţineau în incinta mănăstirii Antim (din Bucureşti) conferinţe pe teme spirituale. Au fost arestaţi aproape toţi şi închişi pe 15-20 de ani. Ne putem întreba oare de ce a îngăduit Dumnezeu aceasta? Părintele Sofian (originar din Basarabia) spunea că puşcăria l-a făcut să-şi poată arunca mintea în Sus. Cu toţii au putut gusta din adevărata libertate”. Denumirea mişcării din care au făcut parte se numea ,,Rugul Aprins”, membrii ei practicând cu toţii rugăciunea inimii. Această practică a fost iniţiată în veacul al XIV-lea în Imperiul Bizantin de mişcarea isihastă (denumirea venind de la grecescul isihia = linişte) şi consta din spunerea permanentă a rugăciunii - ,,Doamne Iisus Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-Mă pe mine păcătosul”. La un moment dat, rugăciunea nemaifiind spusă de minte, ci intrând în inima omului.

,,De ce denumirea ,,Rugul Aprins”? Pentru că la Muntele Sinai, Dumnezeu a făcut pe Moise să vadă rugul care lumina, dar nu ardea. Aşa e şi rugăciunea curată. Maica Domnului e cea semnificată de Rugul Aprins”. Despre rugăciune au vorbit la vremea lor Părintele Cleopa, care a precizat că aceasta poate fi ,,cu gura, cu buzele şi interiorizat”. În schimb, Părintele Sofian a vorbit foarte rar despre rugăciune, considerând că ea trebuie rostită, fie în picioare, fie aşezaţi, dar lăsând toată grija cea lumească. Rugăciunea făcută fără atenţie este nulă. De aceea, când simţim că ne-a zburat gândul, trebuie să ne întoarcem la locul de unde ţinem minte rugăciunea. Din păcate, noi nu mai avem tăria bătrânilor de a ne ruga. Dar măcar ,,Doamne miluieşte” trebuie să zicem. Astfel, în timp, rugăciunea ne va deveni mai fină, curăţită”.

Vorbind despre scopul rugăciunii, ieromonahul Marcu a menţionat că acesta este „de a conştientiza prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră”. La o întrebare legată de tehnica în care ar trebui să ne rugăm, Părintele Marcu a răspuns că ,,problema nu e de tehnică, ci de sinceritatea cu care vrem să îl găsim pe Domnul nostru”. Aici existând două situaţii, prima e atunci ,,când ne rugăm cu umilinţă şi ne simţim ca atare, iar a doua e când simţi harul”, atunci ,,nu te mai ruga, ci smereşte-te cât mai mult”. În final, părintele ne-a zis că ,,Dumnezeu nu caută la ceea ce ai fost sau ceea ce eşti, ci la ceea ce vreai să fii. Cheia e la noi! Uşa se deschide numai din interior”!

Mişcarea ,,Rugul Aprins” a avut printre membrii săi pe Parintele Daniel (fostul poet Sandu Tudor), Părintele Sofian, poetul Vasile Voiculescu şi multe alte personalităţi, sufletul mişcării fiind un preot fugit din Rusia, Ioan Culâghin, duhovnicul Episcopului de Rostov, arestat de autorităţile sovietice.

Marius TĂRÂŢĂ (ASCOR), pentru FLUX

Putna - Ierusalimul neamului românesc
Stanislav Dohot, „Noua Generaţie”

Ar fi bine ca toţi tinerii să viziteze asemenea locuri pentru a-şi reîmprospăta cunoştinţele. Şi de a fi în comuniune, prin rugăciune, cât mai apropiată cu Dumnezeu, pentru a putea depăşi acele dileme în care sunt supuşi în multe cazuri.

Sunt impresionat. Am simţit în suflet lucrarea lui Dumnezeu în acel loc binecuvântat de El prin Sfântul Ştefan, Daniil Sihastrul, Sf. Ghenadie şi alţii. Pe bună dreptate a numit Eminescu Putna ,,Ierusalimul neamului românesc”.

Vom menţine taina luminii salvatoare aprinsă la Putna
Natalia Mihai, „Noua Generaţie”

Călătoria la Putna a fost o minune în viaţa mea. Ospitalitatea de care am avut parte a fost extraordinară. Cel mai important lucru este că am învăţat cu adevărat să ne apropiem de Bunul Dumnezeu. Ni s-au deschis alte uşiţe decât ştiam noi, am înţeles altfel cât de importantă este credinţa în viaţa de zi cu zi. Acest lăcaş sfânt ne-a binecuvântat odată ce i-am trecut pragul. Călugării de la Putna ne-au explicat ce este cu adevărat - Rugăciunea Inimii, ce este calea spre mântuire. Ne-am reîntors cu toţii schimbaţi, încrezători că vom menţine taina luminii salvatoare aprinsă la Putna. Crezul meu este că fiecare dintre noi trebuie să-şi dedice măcar o mică parte din timpul mereu ocupat Bunului Dumnezeu şi, în special, unei vizite în casa Domnului.

Rugaţi-vă neîncetat!
Octavian Racu, ASCOR Rugăciunea este discuţia sufletului cu Dumnezeu prin care sufletul se hrăneşte mereu cu har. Odată ce aceasta este întreruptă, sufletul se usucă, se vestejeşte, devine insensibil la gânduri bune şi vulnerabil la gânduri rele, iată de ce Apostolul Pavel porunceşte tuturor creştinilor: “Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tes. 5, 17)

Să nu uităm niciodată de „bateriile noastre spirituale”, menţinându-le în permanenţă conectate prin rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” la Cel de Sus şi viaţa noastră va fi mereu plină de bucurie şi lumină.

0 comentarii: